Drepturi de proprietate și piețe create
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Imaginați-vă o zonă de pescuit în care oricine poate pescui cât vrea, dar numai în câteva zile pe an, stabilite de autorități ca să protejeze peștele. Ce fac pescarii? Cumpără bărci tot mai mari și mai rapide, ca să prindă cât mai mult în acele zile. Peștele ajunge pe piață tot deodată, se vinde ieftin sau se congelează. Toată lumea muncește mai mult și câștigă mai puțin. Nimeni nu e prost aici. Fiecare face ce e rațional, pentru că peștele nu e al nimănui până nu e prins.
Când o resursă nu are proprietar, fiecare are interesul să ia cât mai mult, cât mai repede. Ideea acestei lecții este că statul poate rezolva uneori problema fără să decidă el cine, cât și cum folosește resursa. Poate defini drepturi clare și le poate lăsa să fie tranzacționate. Așa se creează o piață acolo unde nu exista.
Să ne întoarcem la pescari. Noua Zeelandă, în 1986, și Islanda, ca sistem general, din 1990, au introdus cote individuale transferabile. Autoritățile stabilesc cât pește se poate prinde în total într-un an. Apoi fiecare pescar primește o parte din acest total, ca drept care se poate vinde sau închiria. Graba dispare: dacă ai dreptul la o anumită cantitate, o poți prinde când peștele e mai bun și prețul mai mare. Iar dacă alt pescar o prinde mai ieftin, îi poți vinde cota. Stocurile de pește s-au stabilizat, iar flotele s-au redus, pentru că nu mai era nevoie de atâtea bărci. Sistemele au însă și critici, mai ales pentru că, în timp, cotele s-au concentrat la mai puține firme.
Același principiu funcționează și pentru poluare. Schema de comercializare a certificatelor de emisii a Uniunii Europene, lansată în 2005, fixează o cantitate totală de emisii pentru centralele electrice și marile fabrici, care scade în timp. Fiecare tonă emisă cere un certificat. Firmele care pot reduce emisiile ieftin o fac și vând certificatele rămase. Cele pentru care reducerea e scumpă cumpără. Rezultatul este că reducerea totală se face acolo unde costă cel mai puțin, fără ca vreun funcționar să știe costurile fiecărei fabrici. Aici se vede legătura cu problema cunoașterii din lecția 03.06.
Toate aceste scheme pornesc de la intuiția lui Ronald Coase, din articolul său din 1960, discutat în lecția 03.07. Dacă drepturile sunt clare și negocierea e ieftină, părțile ajung singure la o înțelegere. Statul nu mai trebuie să știe cine are nevoie cel mai mult de resursă. Trebuie doar să scrie bine regulile jocului, să țină evidența drepturilor și să arbitreze disputele. Este un rol mai modest, dar adesea mai eficient decât cel de planificator.
Partea politică cea mai grea este alocarea inițială. Drepturile pot fi licitate, iar banii merg la buget. Sau pot fi date gratuit celor care foloseau deja resursa, ceea ce face reforma mai ușor de acceptat, dar le transferă lor o valoare mare. Schema europeană a început în mare parte cu certificate gratuite. Planurile naționale de alocare au fost stabilite cu participarea industriei, iar în prima fază, 2005-2007, s-au dat prea multe certificate. În 2007, prețul lor a ajuns aproape de zero. Asta ne arată că și o piață creată de stat depinde de cât de bine sunt scrise regulile ei, iar regulile sunt scrise sub presiunea celor care vor fi afectați.
Al treilea exemplu sunt frecvențele radio. Mult timp, statele le-au atribuit prin decizie administrativă sau prin tragere la sorți. Ideea de a le vinde vine tot de la Ronald Coase, care a propus-o în 1959, într-un articol despre autoritatea americană de comunicații. Statele Unite au organizat primele licitații abia în 1994, iar de atunci multe țări au făcut la fel. Licitația pune frecvențele în mâinile celor care le prețuiesc cel mai mult și aduce bani la buget în loc să-i dea gratis unor firme alese.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. În modulul 3 am văzut că o parte din opoziția vecinilor față de clădiri mai înalte vine din costuri reale pentru ei: zgomot, trafic, mai puțină lumină. Iar beneficiul densificării ajunge la alții, la proprietarul terenului și la viitorii chiriași. Vecinii nu primesc nimic, deci se opun. Aici poate ajuta un drept creat.
Prima variantă este bonusul de densitate plătit. Regula urbanistică permite, de exemplu, patru etaje. Cine vrea șase plătește o sumă stabilită dinainte, publică, aceeași pentru toți. Banii merg într-un fond folosit chiar în cartierul afectat: trotuare, spații verzi, o stație de autobuz. A doua variantă este transferul dreptului de construire. Un proprietar dintr-o zonă protejată, care nu are voie să construiască înalt, își vinde dreptul neutilizat unui dezvoltator care construiește lângă campus, acolo unde densitatea e dorită. Astfel, cei care suportă costurile primesc ceva în schimb.
Să fim corecți: aceasta este o idee de analizat, nu o recomandare. Riscurile sunt reale. Dacă bonusul se negociază caz cu caz, devine o invitație la corupție, cum am văzut în lecția 04.01. Dacă prețul e prea mare, nimeni nu construiește și am creat doar o taxă nouă. Iar banii pot ajunge în bugetul general, nu la vecinii afectați. Dar logica merită reținută: în loc să lăsăm conflictul să blocheze construcția, îi putem da un preț.
Lecția de design: când o resursă e risipită sau un conflict blochează o decizie, întreabă-te dacă un drept clar și transferabil n-ar face treaba mai bine decât o decizie luată caz cu caz. Și gândește-te de la început cine primește dreptul la pornire.
În lecția următoare, ultima din trusa de instrumente, vom vedea cel mai blând instrument dintre toate: nu interzice, nu taxează, nu plătește, doar schimbă felul în care e prezentată o alegere.
Testează-ți cunoștințele: Drepturi de proprietate și piețe create (7 întrebări)