Externalități și bunuri publice
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Un bar se deschide la parterul unui bloc. Patronul plătește chiria, berea, salariile și curentul. Clienții plătesc consumația. Toată lumea pare mulțumită. Doar că la etajul trei locuiește cineva care trebuie să se trezească la șase dimineața și care nu doarme până la două noaptea. Pe el nu l-a întrebat nimeni, și nimeni nu-l plătește.
În lecția trecută am văzut cât de bine pot coordona prețurile milioane de decizii. Dar prețurile pot transmite doar costurile și beneficiile care trec prin ele. Zgomotul din bar nu apare pe nicio notă de plată. Economiștii numesc asta o externalitate: un cost sau un beneficiu care cade asupra cuiva din afara tranzacției, fără ca acesta să fie întrebat sau compensat.
Externalitatea poate fi negativă: zgomotul, fumul unei fabrici, traficul suplimentar adus de un mall nou. Atunci activitatea tinde să fie prea mare, pentru că cel care o face nu suportă tot costul ei. Sau poate fi pozitivă: cine se vaccinează îi protejează și pe alții, cine își îngrijește grădina din fața casei înfrumusețează strada. Atunci activitatea tinde să fie prea mică, pentru că cel care o face nu primește tot beneficiul ei.
A doua categorie de eșec al pieței sunt bunurile publice. Un bun public are două trăsături. Este neexclusiv: nu poți împiedica pe nimeni să se bucure de el. Și este nerival: folosirea lui de către mine nu scade cât rămâne pentru tine. Iluminatul unei străzi este exemplul clasic. Dacă felinarul arde, luminează pentru toți trecătorii, fie că au plătit, fie că nu.
De aici vine problema „pasagerului clandestin”, în engleză free rider. Dacă iluminatul se face din contribuții voluntare, fiecare locuitor are motiv să aștepte ca vecinii să plătească, pentru că oricum va avea lumină. Dacă toți gândesc la fel, strada rămâne pe întuneric. La fel cu cercetarea fundamentală: o descoperire despre structura unei celule poate folosi oricui, dar cel care o finanțează nu poate încasa tot beneficiul.
Până aici, argumentul pare să ceară automat intervenția statului. Aici apare însă cea mai importantă idee a acestei lecții. Un eșec al pieței este un motiv să analizăm o intervenție, nu o dovadă că statul o va face mai bine. Statul este și el condus de oameni, cu informații incomplete și cu propriile stimulente. Apoi, externalitățile sunt peste tot: aproape orice activitate afectează pe cineva, de la grătarul din curte la parfumul colegului din autobuz. Dacă fiecare ar justifica o regulă, am reglementa totul. Întrebările utile sunt cât de mare este costul și cât costă remedierea lui.
Un exemplu concret. Când Uniunea Europeană a lansat, în 2005, piața de certificate de emisii de dioxid de carbon, prima etapă a alocat gratuit certificatele, pe baza unor planuri naționale negociate și cu industriile vizate. S-au dat mai multe certificate decât emisiile reale, iar prețul lor a ajuns aproape de zero în 2007, înainte de sfârșitul etapei. Regula care trebuia să facă poluarea scumpă a fost modelată, la început, și de cei care poluau. Sistemul a fost corectat ulterior, iar despre el vorbim pe larg în lecția 06.09.
Nici bunurile publice nu cer neapărat furnizare de către stat. Economistul Ronald Coase a arătat, într-un articol din 1974 despre faruri, că în Anglia multe faruri au fost construite și administrate de particulari. Ele erau finanțate din taxe de far, încasate de la nave în porturi. Iar în sens invers, iluminatul public plătit din buget poate fi prost întreținut, cu becuri arse luni întregi, dacă nimeni nu răspunde de el. Vom compara în lecția 03.08 instituții imperfecte între ele, nu o piață imperfectă cu un stat ideal.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Am spus că una dintre cauzele problemei este că oferta de locuințe din jurul campusurilor crește greu. Iar o parte din frână vine de la vecini.
Gândiți-vă la locuitorii unui cartier de case de lângă o universitate. Un dezvoltator vrea să construiască un bloc de opt etaje pentru studenți. Cumpărătorii și chiriașii plătesc apartamentele, dezvoltatorul plătește terenul și construcția. Dar vecinii suportă câțiva ani de șantier, mai mult trafic, locuri de parcare mai greu de găsit și, poate, zgomot seara. Aceste costuri sunt externalități negative reale. Ele explică de ce o parte dintre vecini se opun densificării, și nu trebuie tratate cu dispreț. Numai că lista nu e completă. Același bloc are și externalități pozitive: clienți noi pentru magazinele și cafenelele din zonă, mai mulți pasageri care justifică o linie de autobuz mai deasă, mai puțini studenți care fac zilnic naveta prin tot orașul. Aceste beneficii sunt și ele împrăștiate, așa că rareori le apără cineva la o dezbatere publică.
Întrebarea de design este cum răspundem la ele. Un răspuns este o limită generală de înălțime în tot cartierul. Ea oprește externalitatea, dar oprește și locuințele, iar costul acestei alegeri cade pe studenții care nu găsesc cameră. Alte răspunsuri țintesc direct costul: reguli pentru orele de lucru pe șantier, o linie de transport care reduce traficul, compensații sau beneficii pentru vecini. De ce câștigă adesea răspunsul tocit vom vedea în lecțiile 03.04 și 03.05, iar soluțiile negociate între vecini și constructori, în lecția 03.07.
Lecția de design: când găsești o externalitate, numește exact costul și țintește-l pe el, nu activitatea întreagă. Apoi întreabă-te cine va scrie regula și ce interese are.
În lecția următoare continuăm cu alte două eșecuri ale pieței: ce se întâmplă când o parte știe mai mult decât cealaltă și când un vânzător nu are concurenți.
Testează-ți cunoștințele: Externalități și bunuri publice (6 întrebări)