Corelație și cauzalitate
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Luați datele lunare dintr-o țară cu litoral și puneți pe același grafic două linii: câtă înghețată se vinde și câți oameni se îneacă. Veți vedea că cele două linii urcă și coboară împreună. Să interzicem înghețata ca să salvăm vieți? Evident că nu. Amândouă cresc vara, când e cald și când multă lume merge la plajă. Înghețata nu provoacă înecuri. Vara le provoacă pe amândouă.
Exemplul pare o glumă, dar greșeala din spatele lui apare zilnic în politicile publice. Corelația înseamnă că două mărimi se mișcă împreună. Cauzalitatea înseamnă că schimbarea uneia produce schimbarea celeilalte. O politică publică se bazează aproape întotdeauna pe o relație cauzală: dacă facem X, se va întâmpla Y. Dacă relația este doar o corelație, politica nu va produce efectul promis.
Există trei capcane principale. Să le luăm pe rând.
Prima este variabila omisă: un al treilea factor, pe care nu l-ați pus în calcul, le influențează pe amândouă. Vara, în exemplul nostru. În viața reală, variabila omisă este de obicei mai greu de văzut: venitul familiei, mărimea orașului, vârsta.
A doua capcană este cauzalitatea inversă: credeți că A produce B, dar de fapt B produce A. Cartierele cu mai mulți polițiști pot avea mai multe infracțiuni înregistrate. Asta nu înseamnă că polițiștii aduc infracțiunile. Mai probabil, polițiștii au fost trimiși acolo tocmai pentru că erau infracțiuni.
A treia capcană este selecția: grupurile pe care le comparați nu au ajuns în aceeași situație la întâmplare. Iată un exemplu de politică publică. Se spune adesea că studenții care stau în cămin au note mai bune. Să presupunem că datele chiar arată asta. Înseamnă că, dacă mutăm studenții în cămine, notele vor crește?
Nu neapărat. Întrebați-vă cine primește loc în cămin. Fiecare universitate își stabilește prin regulament criteriile de cazare; de obicei contează situația socială și rezultatele la învățătură. Dacă locurile merg mai ales la studenții cu note bune, atunci căminul nu produce notele bune. Notele bune produc locul în cămin. Iar studenții care își depun cererea la timp și se descurcă cu actele pot fi, în medie, și mai organizați cu învățatul. Diferența de note ar exista chiar dacă toți ar sta în același tip de locuință.
Asta nu înseamnă că locuința nu contează pentru rezultatele la învățătură. Poate contează mult. Înseamnă doar că o simplă comparație între grupuri nu ne spune cât. Întrebarea corectă este mereu: ce s-ar fi întâmplat cu aceiași oameni dacă nu ar fi primit intervenția? Răspunsul la ea se numește contrafactual, și ne vom întoarce la el.
De ce cădem atât de ușor în aceste capcane? În primul rând, pentru că o corelație este ușor de arătat într-un grafic și ușor de spus într-o conferință de presă. În al doilea rând, pentru că cei care ne aduc cifrele au adesea un interes. O asociație care cere bani pentru un program, o firmă care vrea o regulă nouă, o instituție care vrea să-și justifice bugetul: toți aleg corelația care îi avantajează. Analistul de politici publice nu trebuie să fie cinic. Trebuie doar să pună aceleași trei întrebări, oricine ar aduce cifra.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. În discuțiile despre locuințe pentru studenți apare des o întrebare: orașele cu mai multe locuri în cămine au chirii mai mici? Dacă da, concluzia pare simplă: construim cămine și scad chiriile.
Putem pune pe un grafic cele patru orașe ale noastre. Pe orizontală, locurile în cămine la o sută de studenți: aproximativ 20 în București, 22 la Cluj-Napoca, 23 la Timișoara și 29 la Iași. Pe verticală, chiria cerută pentru o garsonieră în 2026: între 390 și 450 de euro în București, 400 la Cluj-Napoca, 300 la Timișoara și 350 la Iași. La prima vedere, orașele cu mai puține locuri în cămine au chirii ceva mai mari. Dar Timișoara strică imaginea: are aproape la fel de puține locuri ca Cluj-Napoca și cea mai mică chirie dintre cele patru. Trebuie deci să fim foarte prudenți. Mai întâi, patru puncte sunt prea puține ca să tragem o concluzie solidă. Apoi, intervin variabilele omise.
Prima variabilă omisă este mărimea orașului. Un oraș mare are, de regulă, și mai mulți studenți, și chirii mai mari, indiferent de cămine. A doua este economia locală. Un oraș cu salarii mari și multe firme atrage angajați tineri, care concurează cu studenții pentru aceleași apartamente. A treia este terenul și regulile de construire. Un oraș strâns între dealuri sau cu reguli urbanistice stricte construiește mai greu, iar chiriile urcă.
Poate exista și cauzalitate inversă. Un oraș în care chiriile au crescut mult poate primi, tocmai de aceea, mai multă presiune publică și mai mulți bani pentru cămine noi. Chiriile mari ar fi atunci cauza căminelor, nu efectul lor.
Concluzia pentru caz este una de prudență. Comparația dintre orașe ne ajută să punem întrebări bune. Nu ne spune încă cât ar scădea chiriile dacă am construi un cămin în plus. În arborele problemei, „locurile puține în cămine” rămâne o cauză candidată, nu una dovedită.
Există metode prin care ne putem apropia de un răspuns cauzal: grupuri de comparație bine alese, experimente, comparații înainte și după între orașe tratate și netratate. Le vom vedea, pe înțeles, în modulul 10.
Lecția de design: când vezi două lucruri care merg împreună, nu construi o politică pe legătura dintre ele până nu cauți al treilea factor, nu verifici sensul săgeții și nu te întrebi cine a ajuns în fiecare grup și de ce.
Am văzut cât de mare este problema și cât de atenți trebuie să fim cu cauzele ei. În lecția următoare ne întrebăm cine are, de fapt, problema.
Testează-ți cunoștințele: Corelație și cauzalitate (7 întrebări)