Bune intenții, rezultate proaste
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Economiștii spun adesea o poveste despre cobre. Într-un oraș din India colonială, autoritățile erau îngrijorate de numărul mare de cobre. Au oferit o recompensă pentru fiecare cobră moartă adusă la birou. La început, măsura a părut un succes: se aduceau tot mai multe cobre. Apoi, oamenii au început să crească cobre, ca să încaseze recompensa.
Când autoritățile au aflat, au anulat recompensa. Crescătorii au rămas cu cobre fără valoare și le-au eliberat. Rezultatul final: mai multe cobre decât la început. Trebuie să fiu cinstit cu voi: nu este sigur că povestea s-a petrecut exact așa. Istoricii nu au găsit documente clare care să o confirme. Dar economiștii o spun în continuare pentru că mecanismul ei se repetă, bine documentat, în multe alte locuri.
Fenomenul are chiar un nume: efectul cobrei. O măsură care, prin felul în care reacționează oamenii, agravează exact problema pe care voia să o rezolve. Să vedem două cazuri reale.
Primul vine din Ciudad de México. În 1989, orașul avea una dintre cele mai poluate atmosfere din lume. Autoritățile au introdus o regulă numită „Hoy No Circula”, adică „Azi nu circuli”. În funcție de ultima cifră a numărului de înmatriculare, fiecare mașină nu avea voie să circule într-o anumită zi lucrătoare. Logica era simplă: o cincime din mașini stă acasă în fiecare zi, deci mai puțin trafic și aer mai curat.
Ce au făcut oamenii? Multe familii care aveau nevoie de mașină în fiecare zi și-au cumpărat a doua mașină, cu alt număr de înmatriculare. Ca să nu cheltuie mult, au cumpărat de multe ori mașini vechi, care poluau mai mult. Cercetările economice care au analizat regula nu au găsit o îmbunătățire măsurabilă a calității aerului. Au găsit, în schimb, o creștere a numărului de mașini înmatriculate, inclusiv a celor vechi. Regula a schimbat cine conduce ce mașină, în ce zi, nu cât de mult se poluează.
Al doilea caz e mai vechi. În 1696, Anglia a introdus un impozit pe ferestre. Ideea avea o anumită eleganță: casele bogaților sunt mai mari și au mai multe ferestre, deci impozitul lovește mai mult în cei care își permit. Și, în plus, ferestrele se pot număra din stradă, fără să intri în casa omului.
Rezultatul îl puteți vedea și azi, pe clădiri vechi din Marea Britanie: ferestre zidite. Proprietarii au astupat ferestre ca să plătească mai puțin. Casele au devenit mai întunecate și mai prost aerisite, iar în clădirile în care locuiau mulți oameni săraci, efectele asupra sănătății au fost serioase. Impozitul a rămas în vigoare mai bine de un secol și jumătate, până în 1851. Fiecare fereastră zidită era o mică victorie a contribuabilului și o mică înfrângere a sănătății lui.
Ce au în comun cele trei povești? Două lucruri. Primul: oamenii se adaptează la stimulente. Nu e vorba de răutate sau de prostie: fiecare om a făcut ce era rezonabil pentru el, în noile condiții. Al doilea: regula viza un indicator, nu scopul real. Scopul era mai puține cobre, dar recompensa se plătea pe cobre moarte. Scopul era aerul curat, dar regula privea numărul de înmatriculare. Scopul era să impoziteze averea, dar se uita la ferestre. Când indicatorul și scopul se despart, oamenii urmează indicatorul.
De ce se tot întâmplă? În primul rând, din presiunea de a acționa repede. Când o problemă apare în presă, decidentul este răsplătit pentru o măsură anunțată azi, nu pentru una bine gândită peste șase luni. În al doilea rând, pentru că măsurăm ce se vede ușor: cobre aduse la birou, mașini oprite într-o zi, ferestre numărate. Așa cum am văzut în lecția 01.04, ce nu se vede rămâne în afara socotelilor. Nu e un defect al unui anumit guvern. E un risc permanent al oricărei decizii luate sub presiune și pe baza a ceea ce se poate număra ușor.
Să ne întoarcem la chiriile studenților, cazul pe care îl vom construi în tot cursul și pe care îl prezint pe larg în lecția următoare. Nu analizăm încă nicio soluție. Facem doar un exercițiu: imaginați-vă două idei care apar des în discuții, un plafon pentru chirii și un ajutor lunar pentru chirie.
Cum ar putea reacționa oamenii? Un proprietar care nu mai poate cere chiria pe care o considera corectă ar putea să vândă apartamentul, să-l închirieze altfel sau să ceară bani pe sub masă. Un student care are deja o cameră sub plafon s-ar putea să nu mai vrea să se mute, chiar dacă i-ar fi mai bine în altă parte. Despre reacția proprietarilor la un ajutor pentru chirie am vorbit deja în lecția 01.04. Dar și studenții se adaptează: unii ar putea alege o cameră mai scumpă decât ar fi ales fără ajutor, iar alții ar putea căuta portițe ca să intre în condițiile de eligibilitate. Un dezvoltator ar putea judeca diferit dacă merită să construiască lângă campus, în funcție de ce crede că va urma. Nu știm încă dacă aceste reacții vor fi mari sau mici. Le vom analiza cu atenție în modulele 6 și 7. Deocamdată, important este să ne punem întrebările, înainte să ne îndrăgostim de vreo soluție.
Lecția de design: pentru fiecare propunere, întreabă-te cum vor ocoli oamenii această regulă. Pune-te pe rând în locul fiecărui actor și caută cea mai ieftină cale de a se adapta. Dacă acea cale atinge indicatorul fără să atingă scopul, ai găsit o cobră înainte să o crești.
În lecția următoare vă prezint pe larg studiul de caz pe care îl vom construi împreună în tot cursul: chiriile studenților.