Ce se vede și ce nu se vede
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Un copil sparge din greșeală geamul brutăriei din colț. Vecinii se adună și, după primul moment de supărare, cineva spune: „Măcar geamgiul are de lucru.” Și are dreptate. Geamul nou costă, să zicem, 600 de lei, iar banii ajung la geamgiu, care îi cheltuie mai departe. Atunci, până la urmă, spargerea geamului a fost bună pentru economie?
Povestea vine de la Frédéric Bastiat, economist și deputat francez din secolul al XIX-lea. Bastiat a observat că orice decizie, inclusiv una de politică publică, are două feluri de efecte. Primele se văd imediat: geamgiul care lucrează, factura plătită. Celelalte nu se văd, pentru că țin de ceea ce nu s-a mai întâmplat.
Brutarul voia să-și cumpere cu acei 600 de lei o pereche de pantofi. Acum nu-i mai cumpără. Cizmarul pierde o comandă despre care nu va scrie nimeni în ziar. Iar brutarul, în loc să aibă și geam, și pantofi, are doar geam. Luată în ansamblu, comunitatea este mai săracă cu o pereche de pantofi. Suma este ipotetică, dar logica rămâne aceeași la orice sumă.
Economiștii numesc partea nevăzută cost de oportunitate: valoarea celei mai bune alternative la care renunți atunci când alegi ceva. Pentru o persoană, costul de oportunitate al unei seri la film poate fi o seară de învățat. Pentru un buget public, costul de oportunitate al unui pod poate fi un spital care nu se mai construiește sau impozite mai mici, pe care contribuabilii nu le mai primesc. Două precizări. Costul de oportunitate este cea mai bună alternativă, nu suma tuturor alternativelor. Și nu se măsoară doar în bani: terenul unui oraș, timpul funcționarilor sau atenția unui consiliu local, folosite pentru un proiect, nu mai pot fi folosite pentru altul.
De ce contează asta în politicile publice? Pentru că decidentul este mereu tentat să numere doar ce se vede. O subvenție pentru o fabrică se vede: locurile de muncă păstrate, panglica tăiată, fotografia din presă. Nu se văd impozitele plătite de alte firme ca să finanțeze subvenția. Nu se văd nici investițiile și angajările pe care acele firme nu le mai fac. Locurile de muncă pierdute în altă parte sunt împrăștiate, mărunte și fără chip. Nimeni nu organizează o conferință de presă pentru ele.
A doua idee merge mână în mână cu prima: oamenii reacționează la stimulente. O regulă nouă nu cade peste o lume care stă pe loc. Schimbă costurile și beneficiile unor alegeri, iar oamenii își schimbă comportamentul. Uneori exact așa cum a vrut cel care a scris regula. Alteori, în moduri la care nu s-a gândit nimeni.
Să luăm un exemplu ipotetic. O primărie vrea să-i ajute pe comercianții din centru și face parcarea gratuită. Ce se vede: locurile de parcare sunt pline, iar măsura pare un succes. Ce nu se vede: multe locuri sunt ocupate de dimineață până seara de cei care lucrează în zonă. Clienții, care ar sta doar o oră, dau ture în căutarea unui loc liber, apoi renunță și merg la un centru comercial de la marginea orașului. Traficul crește, aerul se înrăutățește, iar comercianții, pe care măsura voia să-i ajute, pot ajunge să vândă mai puțin.
Bastiat spunea, în esență, că diferența dintre un economist slab și unul bun este că primul se uită doar la efectul vizibil, iar al doilea încearcă să anticipeze și efectele care nu se văd. Pentru un decident, asta se traduce în trei întrebări simple. Cine plătește și ce ar fi făcut altfel cu banii? Cum se adaptează oamenii la noua regulă? Și ce se întâmplă peste cinci ani, nu doar în primul an, când toată lumea se uită?
Atenție, partea nevăzută nu înseamnă automat ceva rău. O politică bună poate avea beneficii care nu se văd imediat: un accident care nu mai are loc, o boală care nu mai apare. Ideea lui Bastiat nu este că statul nu trebuie să facă nimic. Ideea este că trebuie să numărăm tot, nu doar ce iese bine în fotografie.
Să ne uităm acum la studiul de caz pe care îl vom construi în tot cursul: chiriile studenților. Să presupunem că un oraș decide să dea fiecărui student din altă localitate un ajutor pentru chirie de 300 de lei pe lună. Suma este ipotetică. Ce se vede: studenții primesc bani, iar decidenții pot spune că au făcut ceva.
Ce nu se vede? Dacă numărul de camere din jurul universităților nu poate crește repede, proprietarii vor afla de ajutor și vor putea cere chirii mai mari. O parte din bani ajunge, de fapt, la ei. Banii vin din impozitele tuturor, inclusiv ale celor care nu au nicio legătură cu universitatea. Iar studenții care nu primesc ajutorul, de pildă cei din oraș care stau singuri, se trezesc și ei cu chirii mai mari. Nu știm încă cât de mari sunt aceste efecte. Le vom măsura cu atenție în modulele 6 și 7. Dar le-am găsit doar pentru că ne-am pus întrebările potrivite.
Lecția de design: pentru fiecare efect pe care îl vezi, caută efectul pe care nu îl vezi. Întreabă-te cine plătește, cum se adaptează oamenii și ce se întâmplă peste cinci ani. Dacă nu poți răspunde la aceste trei întrebări, propunerea nu este încă gata.
În lecția următoare vom vedea câteva politici care au pornit cu cele mai bune intenții și au ajuns să producă exact opusul a ceea ce voiau.