Jocul teoriilor: Marea Recesiune
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Am ascultat pe rând patru teorii ale ciclului economic: keynesienii, monetariștii, teoria ciclului economic real și școala austriacă. Acum vine runda finală a competiției. Le punem pe toate în fața aceluiași eveniment și vedem ce explică fiecare. Evenimentul ales este Marea Recesiune, mai întâi în Statele Unite, apoi în România.
Vă amintiți parabola orbilor și a elefantului? Unul pipăie trompa și jură că animalul e un șarpe. Altul atinge piciorul și spune că e un copac. Fiecare descrie corect bucata lui, dar niciunul nu vede elefantul. O criză economică e un elefant, iar economiștii lucrează cam ca orbii din poveste. Fiecare teorie prinde ceva adevărat, iar imaginea completă apare abia când le punem laolaltă.
Întâi, faptele. În Statele Unite, recesiunea a durat din decembrie 2007 până în iunie 2009. PIB-ul real a scăzut cu 4,3 la sută de la vârf la minim, iar șomajul s-a dublat, de la 5 la 10 la sută. Prețurile locuințelor au coborât cu aproximativ 30 la sută față de vârf.
Pentru keynesieni, recesiunea înseamnă cerere agregată insuficientă, iar toate componentele ei au scăzut. Consumul a scăzut când s-a spart bula imobiliară. Multe familii se împrumutaseră bazându-se pe valoarea tot mai mare a casei. Când prețurile au coborât, averea lor a scăzut, datoria a rămas, iar cheltuielile s-au redus. Investițiile au scăzut pentru că băncile țineau credite ipotecare care valorau acum mult mai puțin. Unele erau aproape de insolvență, așa că au păstrat lichiditățile și au dat mai puține credite firmelor. Iar încasările din taxe au scăzut odată cu producția, ceea ce a pus presiune și pe cheltuielile publice.
Teoreticienii ciclului real se întreabă de unde a venit, de fapt, căderea cererii. Ei observă că ritmul de creștere a productivității americane încetinise deja înainte de criză. Oamenii cheltuiau și se împrumutau ca și cum productivitatea ar fi continuat să crească repede. Iar redresarea lentă de după criză o pun și pe seama incertitudinii legate de politici: taxe mai mari, reguli noi și ajutoare care uneori descurajau întoarcerea rapidă la muncă.
Monetariștii sunt de acord că problema principală a fost cererea, dar o leagă de banca centrală. Monetariștii de piață arată spre toamna lui 2008. Pe 16 septembrie, chiar în mijlocul panicii financiare, banca centrală americană și-a lăsat dobânda țintă la 2 la sută, îngrijorată încă de inflație. Pentru ei, aceasta a fost greșeala esențială: fluxul de cheltuieli nominale trebuia susținut mult mai devreme și mai hotărât.
Austriecii se întorc și ei mai mult în timp. Ei văd rădăcinile crizei în creditul foarte ieftin de la începutul anilor 2000: în iunie 2003, dobânda țintă americană coborâse la 1 la sută. Dar nu era doar banca centrală. Programe publice încurajau și garantau creditele ipotecare, iar sistemul fiscal american favoriza îndatorarea pentru locuință. Austriecii recunosc bula, dar întreabă de ce s-a umflat atât de mult. Iar pentru durata recesiunii, unii dintre ei folosesc argumentele ciclului real despre productivitate și incertitudine.
Acum aceleași lentile, pe România. Economia a crescut foarte repede până în 2008, când a atins 9,3 la sută. Apoi, în 2009, PIB-ul real a scăzut cu 5,5 la sută, mai mult decât media Uniunii Europene, de minus 4,3 la sută. În 2010 a mai scăzut cu aproape 4 la sută.
Lentila keynesiană vede o prăbușire a cererii. În 2009, consumul gospodăriilor a scăzut cu peste 6 la sută, iar investițiile cu mai mult de o treime. Și cererea externă a slăbit, pentru că principalii noștri parteneri comerciali erau și ei în recesiune.
Lentila monetaristă se uită la bani și la credit. După toamna lui 2008, finanțarea externă care alimentase creditul s-a oprit brusc. Creditul către sectorul privat, care crescuse cu 60 la sută în 2007, a crescut cu sub 1 la sută în 2009. Pentru un monetarist, asta înseamnă o cădere bruscă a cheltuielilor nominale. Răspunsul a venit și din afară. Prin Inițiativa de la Viena, din ianuarie 2009, băncile-mamă s-au angajat să nu-și retragă banii din România. Iar la 4 mai 2009, România a încheiat cu FMI un acord de 12,9 miliarde de euro, parte dintr-un pachet de 19,9 miliarde.
Lentila austriacă vede corecția unui boom de credit. În 2007, deficitul de cont curent ajunsese la aproape 14 la sută din PIB: țara cheltuia mult peste ce producea, pe bani împrumutați. În 2008, peste jumătate din creditele neguvernamentale erau în valută. Construcțiile crescuseră cu 31 la sută în 2008, apoi au scăzut cu 10 la sută în 2009 și cu încă 19 la sută în 2010.
Lentila ciclului real completează imaginea. Ea se uită la capacitatea reală de producție. Creșterea de dinainte se sprijinise mult pe sectoare umflate de credit, nu pe o productivitate mai mare peste tot. După criză, oamenii și capitalul trebuiau mutați din construcții și din comerțul alimentat de credit spre alte activități, iar asta cere timp.
Și mai e o lecție, despre eșecul statului. În 2008, cu economia în plin boom, deficitul bugetar a crescut de la 2,8 la 5,4 la sută din PIB. Statul a adăugat cerere tocmai când economia era supraîncălzită: o politică fiscală prociclică. Când a venit criza, deficitul a urcat la 9,5 la sută, iar spațiul de manevră dispăruse. În 2010, în plină recesiune, salariile publice au fost reduse cu 25 la sută, iar TVA a crescut de la 19 la 24 la sută. Keynesienii văd aici o austeritate care a adâncit recesiunea. Alți economiști răspund că, fără ajustare, finanțarea externă s-ar fi putut opri cu totul. Ambele tabere sunt de acord într-un punct: deficitul din anii buni a lăsat statul fără tampon.
Când trecem de la explicații la remedii, diferențele devin greu de împăcat. Keynesienii și monetariștii au rețete diferite, dar ambele vizează susținerea cererii. Austriecii și teoreticienii ciclului real sunt mai sceptici și pun accentul pe ajustarea piețelor.
Dar dacă vrem doar să înțelegem ce s-a întâmplat, ne întoarcem la elefant. Economiile sunt foarte complexe, iar fiecare teorie prinde o parte din adevăr. Abia punându-le împreună obținem o imagine completă a Marii Recesiuni, în lume și la noi.
Testează-ți cunoștințele: Jocul teoriilor: Marea Recesiune (6 întrebări)