De ce creează guvernele inflație?
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În ultimele lecții am adunat o listă lungă de costuri ale inflației. Ea strică semnalele prețurilor, îi păgubește pe cei care economisesc și blochează creditul. Și totuși, multe state au trăit perioade lungi de inflație mare. Inflația nu cade din cer: în spatele ei stă, aproape mereu, o bancă centrală care creează prea mulți bani. Așa că întrebarea e firească: de ce ar face un stat așa ceva?
Primul răspuns l-am întâlnit în lecția despre Zimbabwe. Când statul tipărește bani și îi cheltuiește, obține bunuri și servicii fără să ceară cuiva un impozit. Venitul pe care statul îl obține din crearea de bani se numește senioraj. Dar bunurile cumpărate astfel nu apar din nimic. Banii noi împing prețurile în sus, iar leii din buzunarele tuturor cumpără mai puțin. Ce au pierdut cetățenii a câștigat statul. De aceea economiștii vorbesc despre o taxă inflaționistă.
Există și un câștig mai discret. Statul este, de obicei, cel mai mare debitor din economie. Să presupunem, cu cifre inventate, că datorează 500 de miliarde de lei. Dacă prețurile cresc cu 25 la sută, datoria rămâne 500 de miliarde pe hârtie, dar în termeni reali valorează cât 400 de miliarde la început. Ați văzut în exercițiul rezolvat că inflația neanticipată mută avere de la creditori la debitori. Când debitorul e statul, creditorii sunt cei care i-au cumpărat obligațiunile, adică băncile, fondurile de pensii și chiar familiile care au cumpărat titluri de stat.
Ca taxă, însă, inflația e una proastă. Lovește mai tare pe cei care țin bani lichizi, adesea oamenii cu venituri mici. Și se macină singură: cu cât e mai mare, cu atât oamenii fug mai repede în valută și în bunuri, iar baza pe care se aplică se micșorează. Statele recurg masiv la ea, de regulă, abia când nu mai pot strânge bani altfel.
Mai e un motiv, mai subtil și de aceea mai tentant. Amintiți-vă ecuația schimbului: masa monetară înmulțită cu viteza de circulație este egală cu nivelul prețurilor înmulțit cu producția reală. Pe termen lung, banii sunt neutri: dacă masa monetară se dublează, se dublează prețurile, nu producția. Pe termen scurt, mai ales când nimeni nu se așteaptă, banii noi pot crește și producția. Ca să vedem de ce, să ne imaginăm o economie foarte mică.
Într-un târg trăiesc o brutăreasă, un croitor și un tâmplar, care fac comerț între ei. Statul începe să-și plătească paznicii cu bani tocmai tipăriți. Paznicii intră în brutărie și cumpără pâine. Brutăreasa vede cererea crescând, lucrează seara târziu, ia un ajutor și urcă puțin prețul. Își face socoteala că, la cât încasează, își va permite haine noi și un dulap.
Numai că paznicii fac cumpărături și la croitor, și la tâmplar. Când brutăreasa vrea să-și ia o cămașă, află că și cămășile s-au scumpit. Croitorul și tâmplarul descoperă același lucru. Toți au încasat mai mulți bani, dar cu ei cumpără mai puțin decât credeau. Iar statul găsește data viitoare prețuri mai mari și trebuie să tipărească și mai mult ca să cumpere la fel.
Pe măsură ce banii noi continuă să vină, fiecare se grăbește să-i cheltuiască înainte de următoarea scumpire. Viteza de circulație crește, iar prețurile urcă și mai repede. Cu timpul, cei trei învață. Nu mai lucrează peste program când văd clienți cu buzunarele pline, pentru că știu că banii aceia vor cumpăra mai puțin mâine. Producția revine la nivelul de dinainte. Ce rămâne este doar inflația.
Rețineți două lucruri. Primul: o creștere neașteptată a masei monetare poate stimula producția pe termen scurt, ceea ce poate ajuta într-o recesiune. Dar exact aici apare un eșec al statului. Beneficiul vine repede, costul vine mai târziu. Un guvern aflat cu câteva luni înaintea alegerilor e tentat să umfle economia, iar nota de plată ajunge după vot. Al doilea: dacă trucul se repetă, oamenii îl anticipează, iar pe termen lung singurul efect este o inflație mai mare.
Mai e o veste proastă: drumul înapoi costă. Când banca centrală frânează creșterea masei monetare, producția scade pe termen scurt, până se ajustează prețurile. Statele Unite au trăit asta. În anii 1970 inflația a urcat fără să mai reducă șomajul, așa că au avut stagflație, adică inflație și șomaj mari în același timp. În 1980, prețurile au crescut în medie cu peste 13 la sută. Banca centrală americană a strâns puternic politica monetară, iar în 1983 inflația coborâse la aproximativ 3 la sută. Prețul a fost recesiunea din 1981-1982, cu un șomaj care a ajuns aproape de 11 la sută.
România a cunoscut pe pielea ei toate aceste mecanisme. La începutul anilor 1990, banca centrală a acordat credite direcționate, cu dobândă preferențială, mai ales pentru agricultură și export, finanțate din emisiune monetară. Subvenția ascunsă doar pentru agricultură a ajuns, în 1993, la circa 10 la sută din PIB. În același an, prețurile au crescut în medie cu aproximativ 256 la sută. Nimeni nu votase o asemenea taxă. Dar a plătit-o oricine ținea lei.
Acesta e miezul problemei, și nu ține de rea-voință. Beneficiile tiparului sunt concentrate și vizibile: o fabrică salvată, o recoltă finanțată. Costurile sunt împrăștiate și amânate: câteva procente în plus la prețuri, pentru toată lumea. Pentru cine decide, tiparul e mai comod decât un impozit nou sau decât închiderea unei întreprinderi care pierde bani. Asta nu e o problemă a unui guvern anume, ci a stimulentelor.
Ieșirea a durat mai mult de un deceniu. Inflația a coborât la 46 la sută abia în 1999 și 2000, apoi a continuat să scadă. Simbolul încheierii acelei epoci a fost denominarea. La 1 iulie 2005, zece mii de lei vechi au devenit un leu nou. Tăierea zerourilor nu a schimbat nimic real, dar a marcat că leul devenise din nou o monedă pe care o puteai socoti fără calculator.
Răspunsul de fond a fost însă instituțional. Statutul BNR din 2004 îi dă băncii centrale un obiectiv fundamental, stabilitatea prețurilor, și îi interzice să finanțeze statul cu credite sau să-i cumpere direct titlurile la emisiune. Din august 2005, BNR țintește direct inflația. Ținta este de 2,5 la sută, cu o marjă de un punct procentual în plus sau în minus. Logica e simplă: dacă tiparul este o tentație, el trebuie pus în mâna unei instituții cu un singur obiectiv, care să răspundă public pentru el.
Regulile nu fac minuni. În 2022, inflația din România a ajuns la 16,4 la sută, mult peste țintă. Dar o bancă centrală care nu poate tipări pentru buget și care își asumă public o țintă are motive, și instrumente, să readucă inflația în jos. Concluzia lecției e aceasta: inflația aduce câștiguri rapide celor care o creează, dar costurile vin târziu și durează mult. Iar unul dintre cele mai mari costuri ale inflației este chiar prețul pe care îl plătim ca să scăpăm de ea.
Testează-ți cunoștințele: De ce creează guvernele inflație? (7 întrebări)