Zimbabwe și hiperinflația
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Să ne imaginăm un guvern care are nevoie urgentă de bani. Armata, funcționarii și aliații politici așteaptă să fie plătiți. Impozitele sunt deja mari, investitorii s-au speriat și au plecat, iar economia produce tot mai puțin. De unde mai poate lua bani?
Aceasta era situația din Zimbabwe în jurul anului 2000. Confiscarea fermelor comerciale a prăbușit producția agricolă și veniturile din export, iar statul cheltuia mult, inclusiv pentru o intervenție militară în Republica Democrată Congo. Exista însă o sursă de bani la îndemână: tiparnița băncii centrale. Și guvernul a folosit-o.
Problema e că banii noi nu au adus nici fabrici noi, nici recolte mai mari. Economia producea aceleași bunuri, sau chiar mai puține, dar acum le urmăreau mult mai mulți bani. Rezultatul era inevitabil: fiecare dolar zimbabwian cumpăra tot mai puțin, adică prețurile creșteau.
Și aici apare cercul vicios. Când prețurile urcă, statul are nevoie de mai mulți bani ca să cumpere aceleași lucruri. Așa că tipărește și mai mult. Asta urcă din nou prețurile, iar cercul se învârte tot mai repede.
La început, prețurile creșteau cu aproximativ 50 la sută pe an. În 2001, ajunseseră să se dubleze în fiecare an. În 2003, inflația anuală se apropia de 600 la sută, iar în 2006 trecuse de 1.000 la sută. În iulie 2008, ultima lună pentru care statul a mai publicat o cifră oficială, inflația anuală era de 231 de milioane la sută.
Banii își pierdeau valoarea de la o oră la alta, așa că nimeni nu voia să-i țină. Salariul se cheltuia în aceeași zi, pe orice se găsea. Milioanele deveniseră mărunțiș. Banca centrală tipărea bancnote cu tot mai multe zerouri: de un milion, de o sută de milioane, de zece miliarde. În ianuarie 2009 a pus în circulație bancnota de 100 de trilioane de dolari.
La vârf, în noiembrie 2008, prețurile se dublau cam o dată pe zi. Așa arată estimările economiștilor Steve Hanke și Alex Kwok. A fost a doua cea mai mare hiperinflație măsurată vreodată, după cea din Ungaria anului 1946. Dolarul zimbabwian a încetat practic să mai fie folosit. La începutul lui 2009, statul a permis plățile în dolari americani, euro sau rand sud-african, iar hiperinflația s-a oprit.
Pentru comparație, și România a trecut printr-o inflație foarte mare la începutul tranziției. Vârful a fost în 1993, când prețurile de consum au crescut, în medie, cu aproximativ 256 la sută într-un an. A fost o perioadă grea, care a topit economiile multor familii, dar a rămas departe de hiperinflație.
Hiperinflațiile au mai lovit Germania în 1923, China în 1949 sau Iugoslavia în 1994. Mecanismul se repetă: un stat care nu mai poate strânge bani din impozite sau din împrumuturi apelează la tiparniță. Nu e un accident al pieței, ci un eșec al statului, poate cel mai costisitor pe care îl poate produce politica monetară. Zimbabwe ilustrează un principiu pe care îl vom studia în lecțiile următoare: inflația persistentă este cauzată de creșterea masei monetare.
Testează-ți cunoștințele: Zimbabwe și hiperinflația (6 întrebări)