Șomajul structural
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Șomajul structural este șomajul persistent, de lungă durată. Poate vi se pare că cele două cuvinte spun același lucru, dar nu e chiar așa. „De lungă durată” privește fiecare șomer în parte: omul respectiv nu are de lucru de mult timp. „Persistent” privește economia: o parte mare dintre șomeri sunt în această situație, și asta ani la rând, nu doar în timpul unei crize.
În statistica europeană, șomer de lungă durată este cel care nu are un loc de muncă de cel puțin un an. Statele Unite și marile economii din vestul Europei au trecut, în ultimele decenii, prin șocuri asemănătoare. Piețele lor ale muncii au reacționat însă foarte diferit.
Timp de decenii, între 1980 și începutul anilor 2000, rata medie a șomajului în marile economii europene a fost mai mare decât în Statele Unite, uneori mult mai mare. În Franța și în Italia, ea a stat ani la rând în jurul a 10 la sută. Spania a avut perioade lungi cu un șomaj apropiat de 20 la sută, iar în 2013 a depășit 26 la sută.
Și mai grăitoare este durata șomajului. În aceeași perioadă, în Statele Unite, doar aproximativ unul din opt șomeri era fără loc de muncă de mai mult de un an. În multe economii europene, ponderea era de 40 până la 50 la sută. În 2025, în Uniunea Europeană, aproape o treime dintre șomeri căutau de lucru de cel puțin un an. În România, peste 35 la sută, iar în Italia, aproximativ jumătate.
De unde vine șomajul structural? O primă cauză sunt șocurile mari, rapide și relativ permanente, care schimbă câte locuri de muncă există, unde se află și ce abilități cer. Scumpirea bruscă a petrolului din anii 1970, intrarea Chinei în comerțul mondial sau apariția internetului sunt astfel de șocuri. Când o ramură întreagă dispare dintr-o regiune, oamenii au nevoie de timp ca să învețe altă meserie sau să se mute.
România a trăit un asemenea șoc după 1990. Industria grea construită în economia planificată, de la combinatele siderurgice la mine, și-a pierdut o mare parte din piețe și din rost. Ani la rând, multe întreprinderi de stat au fost ținute în viață cu subvenții și credite ieftine, ceea ce a amânat ajustarea fără să o evite. În 1997, statul a schimbat direcția în minerit: prin Ordonanța 22, minerii care plecau de bunăvoie primeau plăți compensatorii. Zeci de mii au plecat în același an.
Problema era că, în Valea Jiului, nu existau alte locuri de muncă spre care oamenii să treacă. În unele orașe miniere, majoritatea celor care aveau un loc de muncă lucrau în minerit, iar banii primiți nu s-au transformat în afaceri noi. Mulți foști mineri au rămas apoi fără loc de muncă, iar regiunea a purtat ani lungi urmele acestui șoc. Este un caz de manual: un șoc sectorial mare, concentrat într-o regiune, întâlnit de o politică ce a plătit plecarea, dar nu a creat drumul spre altă meserie.
Dar șocurile mari au lovit și Statele Unite, și Europa. De ce a rămas atunci șomajul structural o problemă mult mai mare în multe țări europene? Explicația cea mai convingentă ține de regulile pieței muncii, care pot încetini adaptarea la șocuri.
În Statele Unite, regula de bază este angajarea la voință, în engleză at-will employment. Angajatul poate pleca oricând, iar angajatorul îl poate concedia oricând, fără un motiv anume. Există excepții importante: nu poți concedia pe cineva din cauza rasei, a religiei sau a sexului, iar un contract poate prevedea altceva. Dar regula implicită rămâne flexibilitatea. În multe țări europene, situația e opusă. În Portugalia, de exemplu, chiar Constituția interzice concedierile fără justă cauză.
Cine ar putea fi împotriva justei cauze? În practică însă, o concediere poate deveni un proces lung, costisitor și nesigur, cu proceduri și aprobări multiple. Iar o firmă care știe că nu se va putea despărți ușor de un angajat se gândește de două ori înainte să-l angajeze. Gândiți-vă la un proprietar care știe că, odată semnat contractul, nu își mai poate scoate niciodată chiriașul din apartament. Va alege cu mare grijă și, de multe ori, va prefera să lase apartamentul gol. La fel, când fiecare angajare devine un angajament greu de desfăcut, firmele angajează mai puțin.
Datele comparative sugerează aceeași legătură. Banca Mondială a calculat un indice al rigidității ocupării, care rezumă cât costă să angajezi și să concediezi și cât de ușor își poate ajusta o firmă programul de lucru. Acolo unde indicele este mai mare, ponderea șomerilor de lungă durată tinde și ea să fie mai mare. Aici apare un eșec clasic al reglementării: reguli gândite să protejeze locurile de muncă fac angajarea mai scumpă, așa că protecția doar se mută. Cine are deja un post e mai bine apărat, iar cine îl caută stă mai mult la coadă.
A doua diferență ține de indemnizațiile de șomaj, mai generoase în multe țări europene decât în Statele Unite. Să luăm cifre inventate. Un lucrător care primea 5.000 de lei pe lună și primește acum 30 la sută din salariu, adică 1.500 de lei, va fi mult mai grăbit să se angajeze decât unul care primește 60 la sută, adică 3.000 de lei. Asta nu e neapărat rău: îi dă timp să găsească un post potrivit. Dar înseamnă că șomajul tinde să fie mai mare și să dureze mai mult.
Un efect asemănător îl poate avea salariul minim. Când este stabilit mult peste ce pot produce lucrătorii cei mai puțin calificați, cantitatea de muncă cerută de firme scade sub cea oferită. Pentru acești oameni, postul pur și simplu nu mai apare. Riscul e mai mare acolo unde productivitatea e mică, de exemplu în regiunile mai sărace, pentru că același salariu minim se aplică în toată țara.
Franța arată cât de greu se schimbă aceste reguli. În toamna lui 2005, suburbiile marilor orașe au trecut prin tulburări violente. Una dintre cauzele de fond era șomajul foarte ridicat al tinerilor, mulți dintre ei copii de imigranți. Firmele ezitau să angajeze tineri fără experiență, pentru că erau riscanți și greu de concediat. În 2006, guvernul a propus un contract nou pentru cei sub 26 de ani, pe care angajatorul îl putea rezilia fără motivare în primii doi ani. Studenții, care se temeau de nesiguranță, au ieșit în stradă, sute de mii de oameni li s-au alăturat, iar măsura a fost retrasă în câteva săptămâni.
Episodul ilustrează cum regulile rigide împart piața muncii în două. De o parte sunt cei din interior, cu contracte stabile și bine protejate. De cealaltă parte sunt cei din afară, adesea tineri și imigranți, care trec de la șomaj la slujbe temporare și înapoi.
Pe scurt, șomajul structural apare când șocurile mari se întâlnesc cu reguli care fac ajustarea lentă. Multe țări europene încearcă din anii 1990 să își facă piețele muncii mai flexibile, dar procesul e greu, tocmai pentru că cei din interior au mult de pierdut. O piață a muncii deschisă tuturor rămâne una dintre marile provocări ale Europei. În lecția următoare trecem la al treilea tip de șomaj: șomajul ciclic.
Testează-ți cunoștințele: Șomajul structural (7 întrebări)