Puzzle-ul creșterii
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Ne întoarcem la întrebarea care a deschis acest modul: de ce sunt unele țări bogate și altele sărace? Nu există un răspuns de o frază. Sunt multe piese, iar despre unele dintre ele economiștii încă discută. Haideți să le așezăm pe masă, una câte una, și să vedem cum se potrivesc.
Pornim de la o imagine. În stânga, un țăran care lucrează un petic de pământ cu sapa. În dreapta, o fermieră care lucrează sute de hectare dintr-un tractor modern. Amândoi muncesc din greu. Cum ajunge însă o societate de la prima imagine la a doua?
Răspunsul cel mai direct este productivitatea. Țările bogate au lucrători care produc mult într-o oră de muncă. Iar lucrătorii sunt productivi pentru că lucrează cu mai mulți factori de producție și cu factori mai buni. Aceasta este prima piesă a puzzle-ului. Țările bogate au mult capital fizic și mult capital uman, iar acestea sunt puse la lucru cu cea mai bună cunoaștere tehnologică.
Prin capital fizic, economiștii înțeleg tot ce a fost produs ca să ajute la producția altor bunuri. Intră aici lopata și tractorul, dar și telefonul, autostrada, depozitul sau hala de producție. Cu mai multe unelte și cu unelte mai bune, același om produce mai mult.
Capitalul uman înseamnă cunoștințele și deprinderile oamenilor: ce știu și ce sunt în stare să facă. Nu ne naștem cu el. Îl producem, ca pe orice alt capital, printr-o investiție: ani de școală, cursuri, ucenicie, experiență adunată la locul de muncă. Fermiera noastră știe să interpreteze o analiză de sol și să programeze un sistem de irigații. De aceea produce mai mult.
Cunoașterea tehnologică este ce știm despre felul în care funcționează lumea: genetica plantelor, chimia solului, biologia dăunătorilor. Ea se naște din cercetare și ajunge, prin manuale și cursuri, la cei care o aplică pe câmp.
Mai există un factor, pe care îl uităm adesea: organizarea. Capitalul fizic, capitalul uman și cunoașterea nu produc nimic de unele singure. Cineva trebuie să le aducă laolaltă, în proporțiile potrivite, ca să iasă ceva pentru care oamenii sunt dispuși să plătească. Într-o economie de piață, acest rol îl are antreprenorul. El adună idei, oameni și capital și își asumă riscul că rezultatul va valora mai mult decât a costat.
Până aici, explicația pare prea comodă. Țările bogate sunt bogate pentru că au mulți factori de producție? Bine, dar de ce i-au acumulat? Trebuie să ne întoarcem la o idee de bază, pe care o știți de la microeconomie: stimulentele contează. Aceasta este a doua piesă.
Să luăm un exemplu dramatic. În China, la sfârșitul anilor 1950, în timpul așa-numitului Mare Salt Înainte, fermele private au fost confiscate și comasate în comune uriașe. Pământul devenise al tuturor, iar recolta o lua și o împărțea statul.
Puneți-vă în pielea unui țăran din comună. Dacă munciți mai mult o zi întreagă, scoateți un sac de cartofi în plus. Numai că sacul intră în grămada comună și se împarte la o sută de oameni. Din efortul vostru, vă revine o sutime de sac. Ați mai munci în plus pentru atât? Mai mult, cel care stă degeaba primește aproape cât voi. Când plata nu mai depinde de efort, apare tentația de a lăsa munca pe seama altora.
Stimulentele distruse, la care s-au adăugat multe alte decizii dezastruoase ale conducerii, au dus la una dintre cele mai mari foamete din istorie. Între 1959 și 1961 au murit de foame zeci de milioane de oameni, după estimările istoricilor. China a început să crească abia când, de la sfârșitul anilor 1970, țăranii au putut păstra și vinde ce produceau peste cota datorată statului. Din acel moment, fiecare sac în plus ajungea în casa celui care îl scosese din pământ. România a cunoscut și ea colectivizarea, încheiată în 1962, cu aceleași stimulente slabe pe ogoarele cooperativelor.
Dar de ce au unele țări stimulente bune și altele nu? Pentru că au instituții bune. Aceasta e a treia piesă. Vestea bună este că aici economiștii sunt în mare parte de acord asupra instituțiilor care contează. Să le trecem în revistă prin ochii fermierei noastre.
Prima sunt drepturile de proprietate. Fermiera cumpără un teren și își construiește o fermă. Are terenul intabulat în cartea funciară, cu un act care rezistă în instanță dacă altcineva vrea să ridice ceva pe el? Dacă da, își poate proteja investiția.
A doua este guvernarea onestă. Dacă trebuie să dea mită pentru fiecare autorizație sau se teme că statul îi poate lua ferma, va investi puțin sau deloc.
A treia este un sistem juridic de încredere. Când procesele durează ani sau se cumpără, e greu să recuperezi o datorie ori să dovedești cui aparține un teren. Fără contracte pe care instanțele le fac respectate, fermiera nu poate nici să ia, nici să dea bani cu împrumut.
A patra este stabilitatea politică. Aici pericolul vine din direcția opusă: un stat prea slab ca să țină pacea și ordinea. O livadă nouă dă roade abia după câțiva ani. Cine o mai plantează într-o țară unde armatele rivale pot trece oricând prin ea?
A cincea sunt piețele concurențiale și deschise. Reglementările inutile pot crea monopoluri și pot bloca cooperarea voluntară. Când piețele sunt deschise, prețurile își transmit semnalele, iar fermiera poate inova și își poate extinde afacerea.
Ultima întrebare este și cea mai disputată: de ce au unele țări instituții bune? Nimeni nu are o formulă. Răspunsul amestecă istoria, ideile la modă într-o epocă, cultura, geografia și o doză de noroc.
Statele Unite sunt un exemplu. Constituția lor a fost scrisă în 1787, când ideile lui John Locke și Adam Smith erau în vogă. Țara a moștenit de la Marea Britanie înclinația spre piață și spre instituții reprezentative. A avut o frontieră deschisă, unde oricine putea lăsa în urmă vechile obiceiuri și încerca ceva nou. Și a avut noroc: în 1796, George Washington a anunțat că nu mai candidează după două mandate, deși ar fi putut rămâne. Și România își are povestea ei: Constituția din 1866 a urmat îndeaproape modelul celei belgiene, socotită atunci cea mai liberală din Europa. Ideile circulă, iar instituțiile se pot împrumuta.
Așadar, de ce sunt unele țări bogate și altele sărace? Depinde la ce nivel privim. Cauzele imediate sunt capitalul fizic, capitalul uman, cunoașterea tehnologică și organizarea. Cauzele fundamentale sunt stimulentele, iar în spatele lor, instituțiile. Toate se influențează unele pe altele, într-o lume în continuă schimbare. Miracolele din Japonia, Coreea de Sud și China arată însă ceva încurajator: o țară foarte săracă poate crește foarte repede odată ce stimulentele și instituțiile se îndreaptă.
În modulul următor ne apropiem de factorii de producție și construim un model simplu, dar foarte util, al creșterii economice: modelul Solow.
Testează-ți cunoștințele: Puzzle-ul creșterii (7 întrebări)