Asimetria informațională în asigurările de sănătate
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecția trecută am văzut cum asimetria informațională și selecția adversă pot strica piața mașinilor la mâna a doua. Acum luăm aceleași idei și construim cu ele un model simplu al pieței asigurărilor de sănătate.
Să presupunem că oamenii care ar putea cumpăra o asigurare au stări de sănătate foarte diferite. Cu cifre rotunde, ipotetice: cei mai bolnavi costă cam 30.000 de lei pe an în îngrijiri medicale, iar cei mai sănătoși nu costă aproape nimic. Între ei, persoanele sunt răspândite uniform. Fiecare știe destul de bine în ce parte a graficului se află. Asigurătorul, prin ipoteză, nu știe. Pentru el, toți arată la fel.
Avem din nou asimetrie informațională. De data aceasta, partea mai bine informată este cumpărătorul. Iar asigurătorul nu are altă soluție decât să stabilească prima de asigurare după costul mediu al tuturor, adică 15.000 de lei pe an.
Dar uitați-vă cine cumpără la acest preț. Pentru cei relativ sănătoși, asigurarea costă mai mult decât se așteaptă să primească înapoi, așa că renunță. Rămân doar cei cu costuri între 15.000 și 30.000 de lei. Costul mediu al acestui grup nu mai este 15.000, ci 22.500 de lei. Asigurătorul care încasează 15.000 de lei de la fiecare pierde bani.
Să zicem că asigurătorul ridică prima la 22.500 de lei. Mecanismul se repetă. Cei mai sănătoși dintre clienții rămași pleacă, iar media celor care rămân urcă la 26.250 de lei. Fiecare scumpire alungă următorul strat de clienți relativ sănătoși. În final, asigurătorul nu mai găsește niciun preț la care să atragă clienți care să coste mai puțin decât plătesc. Este aceeași spirală pe care am văzut-o la mașinile rulate și duce la un eșec al pieței.
Ca și la mașini, realitatea e mai complicată decât modelul. Modelul spune că asigurare vor cumpăra mai ales cei care fumează, urcă pe munte fără coardă sau merg cu motocicleta fără cască, iar cei care fac sport, mănâncă sănătos și își pun centura vor renunța. Datele arată, în mare parte, contrariul. Cei care cumpără asigurări de sănătate tind să fie chiar oamenii mai sănătoși.
De ce? Pentru că cine evită riscul la masă și în trafic tinde să-l evite și cu banii, cumpărând o asigurare. Am presupus că toți fac același calcul, dar oamenii au toleranțe diferite la risc. Când ținem cont de asta, se poate ca tocmai cei sănătoși să fie cei care se asigură. Fenomenul se numește selecție favorabilă, în engleză propitious selection. El ține costurile jos și poate opri spirala.
A doua soluție vă este cunoscută de la mașini. Acolo, verificarea istoricului și inspecția la service îl aduc pe cumpărător aproape la nivelul de informație al vânzătorului. Mașinile bune se vând mai scump, lămâile mai ieftin. Și oamenii pot fi „inspectați”: un control medical îi arată asigurătorului cât de mari sunt, probabil, costurile unui client.
Cu aceste informații, asigurătorul poate cere mai puțin celor sănătoși și mai mult celor bolnavi. La mașini, rezultatul ni s-a părut firesc. La sănătate, mulți îl consideră nedrept de două ori: omul bolnav suferă din cauza bolii și, pe deasupra, plătește și o asigurare mai scumpă.
Mai e o problemă: inspecția poate dezvălui prea mult. Să presupunem că un test foarte precis arată că cineva are o boală gravă al cărei tratament va costa, ipotetic, un milion de lei. Ca să-l asigure, firma ar trebui să ceară o primă de aproape un milion de lei. Dar asta nu mai e asigurare, e pur și simplu factura. Asigurarea înseamnă să pui laolaltă riscurile multor oameni și să te protejezi de un eveniment nesigur. Dacă evenimentul e deja sigur, protecția dispare.
În Statele Unite, o soluție foarte răspândită este asigurarea de grup prin angajator. Foarte mulți americani nu își cumpără singuri asigurarea, ci o primesc de la firmă, ca parte a unui pachet. Angajatorul nu știe despre sănătatea angajaților mult mai mult decât asigurătorul și îi asigură pe toți, sănătoși sau nu. Selecția adversă slăbește mult.
Și această soluție are costuri. Cine își pierde slujba își poate pierde și asigurarea. Iar pensionarii nu mai au angajator, așa că în America sunt acoperiți în mare parte de un program public, Medicare. Soluții există, dar sunt imperfecte, ca de obicei.
O abordare mai recentă a fost reforma americană a sănătății din 2010, cunoscută ca Obamacare. Legea a obligat aproape pe toată lumea să aibă asigurare, sub amenințarea unei amenzi. Ideea: dacă îi aduci forțat și pe cei sănătoși în grupul asiguraților, costul mediu scade, iar spirala se oprește. Mai târziu, amenda federală a fost redusă la zero, iar dezbaterea a continuat.
Multe țări europene, inclusiv România, duc această logică mai departe. Au un sistem public de asigurări de sănătate, în care contribuția este obligatorie și nu depinde de starea de sănătate a fiecăruia. În principiu, cei sănătoși nu pot ieși din sistem, așa că spirala selecției adverse nu are cum să pornească.
Problema nu dispare, însă, ci își schimbă forma. Când prima nu mai reflectă riscul și un plătitor public decide ce se decontează, cererea trebuie ținută în frâu pe alte căi. În sistemele de acest tip pot apărea bugete plafonate, cozi și liste de așteptare. Iar unii oameni plătesc, pe lângă contribuția obligatorie, și o asigurare privată. Sunt limite ale soluției publice, la fel cum și asigurarea prin angajator are limitele ei.
Modelul selecției adverse e simplu, dar ne ajută să înțelegem dezbateri foarte complicate. În lecția următoare trecem la o altă problemă a informației asimetrice: hazardul moral.
Testează-ți cunoștințele: Asimetria informațională în asigurările de sănătate (10 întrebări)