Tragedia bunurilor comune
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În ultima lecție din această unitate ne ocupăm de resursele comune. Vom vorbi despre ce economiștii numesc „tragedia bunurilor comune”, în engleză tragedy of the commons, și despre câteva soluții posibile.
Resursele comune sunt neexclusive, dar rivale. Spre deosebire de bunurile publice, ele se epuizează pe măsură ce le folosesc mai mulți oameni. Tonul din ocean este un exemplu clasic. Este neexclusiv, pentru că nimeni nu are drepturi de proprietate asupra peștelui din largul oceanului. În afara apelor teritoriale ale unei țări, nimeni nu poate fi oprit legal să pescuiască ton. În schimb, tonul este rival: fiecare ton prins înseamnă un ton mai puțin pentru toți ceilalți.
Resursele neexclusive, dar rivale, duc adesea la o tragedie a bunurilor comune, adică la distrugerea resursei. În cazul tonului, asta înseamnă prăbușirea populației de pești. Mai general, tragedia bunurilor comune este tendința oricărei resurse care nu aparține nimănui, și deci este neexclusivă, de a fi folosită prea mult și întreținută prea puțin.
La ton, resursa comună este chiar populația de pești, iar ea a scăzut dramatic în ultimele decenii. Tonul roșu din Atlantic a ajuns, la un moment dat, pe lista speciilor amenințate. Nimeni nu își dorește asta. Nici cei care mănâncă ton, nici pescarii, al căror mod de viață este pus în pericol.
Atunci de ce se întâmplă? Ați putea crede că răspunsul e evident: tonul e delicios, iar cererea de sushi a crescut. Dar asta nu poate fi toată povestea. Și puiul e gustos, iar găinile nu sunt deloc pe cale să dispară. De unde vine diferența? Să comparăm stimulentele unui crescător de păsări cu cele ale unui pescar de ton.
Dacă un crescător de păsări își vinde azi prea multe găini, mâine nu va mai avea ce vinde și va da faliment. Are deci tot interesul să își păstreze stocul de păsări și să îl întrețină, ca să rămână în afaceri mulți ani de acum înainte. Când vinde mai puțin azi, îl costă. Dar se alege cu beneficiul de a vinde mai mult mâine.
Acum gândiți-vă la un pescar de ton. Știe că tonul este pe cale să dispară. Are vreun stimulent să îl conserve? Nu. Dacă pescuiește mai puțin azi, asta nu înseamnă mai mult ton pentru el mâine. Înseamnă mai mult ton pentru un alt pescar, chiar azi. Pescarul nu deține stocul de pește așa cum crescătorul își deține păsările, deci nu are de ce să îl întrețină. Rezultatul este tragedia: populația se prăbușește, nu mai avem sushi, iar pescarii rămân fără locuri de muncă.
Iată și un exemplu mai aproape de voi. Ați stat vreodată într-un cămin studențesc? Aruncați o privire în bucătăria comună. Asta este tragedia bunurilor comune.
Multe alte exemple vin din zona mediului. Masacrul bizonilor din preriile americane în secolul al XIX-lea, defrișările din regiunea Sahel din Africa, vânarea elefanților și a rinocerilor până aproape de dispariție. Mai aproape de noi, sturionii din Dunăre au ajuns atât de rari încât pescuitul lor este interzis de ani buni. În fiecare dintre aceste cazuri, nimeni nu deținea resursa. Nimeni nu putea fi oprit să vâneze bizonul, să taie copacul sau să ucidă elefantul. De aici, suprafolosirea și lipsa de întreținere.
Există soluții la tragedia bunurilor comune? Să analizăm trei abordări: reglementarea de tip „comandă și control”, normele culturale și crearea de drepturi de proprietate acolo unde înainte nu existau.
Comanda și controlul înseamnă reguli și restricții folosite pentru a limita sau a evita tragedia. Ele sunt însă adesea ineficiente și ineficace. Când stocurile de pește încep să se prăbușească, se limitează de obicei numărul de bărci sau numărul de zile de pescuit. În Alaska, pentru a salva crabul-rege, autoritățile au scurtat sezonul tot mai mult. La un moment dat, crabii se puteau pescui legal doar patru zile pe an.
Problema este că, atunci când se limitează numărul de bărci sau durata sezonului, pescarii construiesc pur și simplu bărci mai mari și mai bune. Le umplu cu tot felul de echipamente sofisticate, ca să găsească și să prindă peștele cât mai repede. Ca răspuns, regulile devin tot mai complicate: limite pentru mărimea bărcii, pentru puterea motorului, pentru echipament. Uneori, aceste limite încetinesc tragedia, dar de obicei nu o opresc. Iar resursele cheltuite pe bărci tot mai mari sunt, pentru societate, o risipă.
Pot normele culturale să prevină tragedia? Elinor Ostrom, laureată a Premiului Nobel pentru economie în 2009, a studiat resurse comune din întreaga lume. Ea a descoperit că tragedia bunurilor comune nu este inevitabilă. În anumite condiții, apar norme după care cei care pescuiesc sau pășunează prea mult sunt dezaprobați, iar cei care contribuie la resursa comună sunt respectați.
Se pot dezvolta proceduri destul de sofisticate de administrare a resurselor comune, mai ales în grupuri mici și stabile. Avem un exemplu și la noi: obștile din satele de munte, care administrează în comun păduri și pășuni după reguli stabilite de comunitate. Asemenea proceduri au însă nevoie de timp ca să apară. Tragedia poate fi deci evitată, dar nu ușor. Încercați să cădeți de acord cu colegii de cămin să păstrați bucătăria curată. Vedem cât rezistă înțelegerea.
Și dacă am face o resursă comună exclusivă? Prin crearea de drepturi de proprietate, o resursă comună poate începe să se comporte ca un bun privat. Noua Zeelandă a fost pionieră aici. A creat permise tranzacționabile pentru pește, la fel ca permisele de emisii tranzacționabile despre care am vorbit în unitatea despre externalități. Ca și acolo, au apărut drepturi de proprietate unde înainte nu existau. Sistemul se numește cote individuale transferabile, în engleză individual transferable quotas, sau ITQ.
O cotă de acest fel dă dreptul de proprietate asupra unei anumite cantități de pește, în tone. Suma tuturor cotelor este captura totală permisă într-un an. Cotele se pot cumpăra și vinde. Partea bună este că nu există restricții privind bărcile sau echipamentele. Așa că nimeni nu mai irosește resurse pe bărci supraechipate, mai „eficiente” decât e nevoie.
Sistemul a funcționat foarte bine. După introducerea cotelor, în 1986, captura totală din Noua Zeelandă a crescut puternic. Pare un paradox. Cotele limitează cât poate prinde fiecare pescar, deci cum poate crește totalul? Este, de fapt, tragedia bunurilor comune pe dos. În tragedie, fiecare pescar încearcă să prindă cât mai mult, iar până la urmă niciunul nu mai prinde nimic, pentru că stocul dispare.
Cu sistemul de cote, pescarul deține dreptul la o anumită cantitate de pește, an după an. Ca și crescătorul de păsări, vrea acum să păstreze valoarea proprietății lui pe termen lung. Nu are interes să pescuiască excesiv și să distrugă stocul. Are chiar interesul să verifice că ceilalți pescari își respectă cotele. În timp, populația de pești se reface, iar asta permite și creșterea cotelor. Cu regulile potrivite, tragedia se poate transforma într-o poveste cu final fericit.
Din păcate, nu putem crea întotdeauna drepturi de proprietate. Tonul roșu sudic, de exemplu, nu rămâne în apele teritoriale ale unei singure țări. Migrează mii de kilometri. Drepturi de proprietate asupra lui ar cere un acord între multe țări, iar un asemenea acord e greu de aplicat. Știm de la teorema lui Coase: cu cât sunt mai multe părți care trebuie să cadă de acord, cu atât costurile de tranzacție sunt mai mari și înțelegerea e mai puțin probabilă.
Și ca să vedem cât de departe suntem de o soluție, să ne amintim că multe guverne subvenționează pescuitul. Este un exemplu clar de eșec al statului: banii publici încurajează și mai mult pescuit tocmai acolo unde problema este că se pescuiește prea mult.
Pe scurt, multe dintre marile probleme ale lumii apar acolo unde drepturile de proprietate nu sunt posibile, nu sunt protejate sau nu sunt aplicate cu adevărat.
Testează-ți cunoștințele: Tragedia bunurilor comune (13 întrebări)