O privire mai atentă asupra bunurilor publice
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În lecția trecută am întâlnit bunurile publice și doi termeni noi: neexclusiv și nonrival. Acum îi lămurim pe amândoi și vedem de ce bunurile publice le dau bătăi de cap piețelor.
Un bun este neexclusiv atunci când cei care nu plătesc nu pot fi împiedicați ușor să îl folosească. Blugii sunt un bun exclusiv: e simplu să nu îi dai cuiva care nu i-a plătit. Devierea unui asteroid este un bun neexclusiv. Dacă asteroidul nu mai lovește Pământul, toată lumea are de câștigat, fie că a plătit, fie că nu.
Un bun este nonrival atunci când folosirea lui de către o persoană nu le reduce altora posibilitatea de a-l folosi. Blugii sunt rivali: dacă eu port o pereche, e greu să o poarte altcineva în același timp. Devierea asteroidului este nonrivală. Faptul că eu sunt protejat nu vă face pe voi mai puțin protejați. Aici, cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine.
Cele două criterii împart bunurile în patru categorii. Să începem cu cea mai familiară: bunurile exclusive și rivale. Acestea sunt bunurile private, cum ar fi blugii, covrigii de la colț sau lentilele de contact.
Piețele produc foarte bine bunuri private. Exclusivitatea face ca bunul să ajungă doar la cei care plătesc. Așa că consumatorii au un stimulent să plătească, iar producătorii au un stimulent să producă. Rivalitatea face ca excluderea celor care nu plătesc să nu irosească nimic. Fiecare covrig în plus costă ceva, iar noi vrem să se producă mai mult doar atunci când cineva e dispus să acopere acest cost suplimentar. Ați văzut asta în unitatea despre echilibrul cererii și ofertei.
Acum să trecem la bunurile publice, adică neexclusive și nonrivale. Pe lângă devierea asteroizilor, alte exemple sunt apărarea națională și combaterea țânțarilor. Când se tratează împotriva țânțarilor un cartier întreg, scapă de ei și cei care au contribuit, și cei care nu au contribuit.
Să luăm apărarea națională. Este exclusivă? Imaginați-vă că am încerca să o cumpărăm de pe piață. Dacă un grup de oameni ar plăti pentru o rachetă care descurajează un atac, descurajarea i-ar proteja pe toți, inclusiv pe cei care nu au plătit. De aici și expresia „umbrela nucleară”: e greu să lași pe cineva pe dinafară. Iar când e greu să excluzi, fiecare are un stimulent să nu plătească și să fie pasager clandestin. Dacă toți fac la fel, apărarea nu se mai produce deloc.
Dar este apărarea națională rivală sau nonrivală? Faptul că vecinul meu este apărat îmi reduce mie protecția? Nu. Deci apărarea națională este nonrivală și, prin urmare, un bun public.
Celelalte două categorii le vom discuta în lecțiile următoare. Resursele comune sunt neexclusive, dar rivale, cum ar fi tonul din ocean. Bunurile de club sunt exclusive, dar nonrivale, cum ar fi o rețea Wi-Fi. Deocamdată rămânem la bunurile publice și la întrebarea cum pot fi produse.
Bunurile publice pun piața în dificultate din două motive. Primul: pentru că sunt neexclusive, e greu să le ceri bani celor care nu vor să plătească. Aceasta este problema pasagerului clandestin. Al doilea: pentru că sunt nonrivale, e ineficient să excluzi pe cineva. De ce să lași pe cineva pe dinafară, dacă a-l servi nu costă nimic în plus?
Aceste bunuri oferă un argument pentru impozite și pentru furnizarea lor de către stat. Dacă un bun e valoros, dar piața îl produce greu, vrem o altă cale de a-l produce. Numai că apare o problemă. Cum decidem ce bunuri publice producem, în ce cantitate și în ce fel?
Pentru bunurile private știm că, în condițiile potrivite, mâna invizibilă duce la maximizarea surplusului total. Pot votul și celelalte proceduri democratice să funcționeze la fel de bine pentru bunurile publice? Probabil că nu. Nu există o teoremă a mâinii invizibile pentru bunurile publice.
Iată un mod de a vedea dificultatea. Pe piață, problema sunt pasagerii clandestini: oameni care beneficiază fără să plătească. Când statul furnizează bunul, apare o problemă simetrică: pasagerii forțați, în engleză forced riders. Aceștia sunt oamenii obligați prin impozite să plătească pentru ceva de care nu beneficiază, sau să plătească mai mult decât beneficiul lor. Ambele probleme contează la fel de mult și niciuna nu e ușor de rezolvat. Ca să obținem cât mai multă valoare din bunurile publice, vrem cât mai puțini pasageri clandestini și cât mai puțini pasageri forțați.
Însă nu există un mecanism automat care să facă asta. Va trebui să ne descurcăm cu un proces politic adesea dezordonat. Un exemplu cunoscut este așa-numitul „pod spre nicăieri” din Alaska: un proiect finanțat de la bugetul federal pentru o insulă cu foarte puțini locuitori. A devenit simbolul banilor publici cheltuiți pentru câștig politic local și a fost, până la urmă, abandonat.
Mai e ceva. Pe piață, antreprenorii caută mereu bunuri private noi și moduri mai ieftine de a le produce. În politică e mult mai puțin clar cine sunt antreprenorii și dacă au stimulentele potrivite să descopere bunuri publice noi sau moduri mai ieftine de a le produce. Cu toate acestea, bunurile publice rămân importante. Uneori, a ne descurca cum putem este tot ce se poate face mai bine.
O ultimă precizare de terminologie. Un bun public este un bun neexclusiv și nonrival. Nu este definit ca un bun produs de stat sau de sectorul public. Dacă statul ar începe să producă blugi, blugii nu ar deveni bunuri publice. Serviciul poștal este furnizat de stat în multe țări, dar nu este un bun public. Iar programele libere cu sursă deschisă sunt, în mare măsură, bunuri publice, deși sunt scrise adesea de voluntari și de firme private. Rețineți definiția: neexclusiv și nonrival. În lecția următoare ne ocupăm de bunurile de club.
Testează-ți cunoștințele: O privire mai atentă asupra bunurilor publice (10 întrebări)