Minimizarea costului total de producție al ramurii
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
În această unitate ne întoarcem la mâna invizibilă. Vom descoperi câteva proprietăți remarcabile ale piețelor concurențiale. Ele sunt rezultatul acțiunii oamenilor, dar nu al unui plan omenesc. Nimeni nu le-a proiectat, nimeni nu le-a urmărit și, probabil, cei mai mulți participanți la piață nici nu știu că există. Și totuși, prin mecanismul mâinii invizibile, apare o ordine spontană care le produce.
Mai întâi, puțin context. În unitatea despre sistemul prețurilor am văzut cum piețele leagă și coordonează acțiunile unor oameni din toată lumea. Gândiți-vă la trandafirii de 8 Martie și la câți oameni, din câte țări, au contribuit ca ei să ajungă proaspeți în florării. Tot acolo am spus că prețul este un semnal împachetat într-un stimulent. Prețul arată unde au resursele cea mai mare valoare și, în același timp, le dă oamenilor un motiv să le mute acolo.
Apoi, în unitatea despre firmele în concurență perfectă, am văzut că firmele își maximizează profitul în două feluri. Primul: produc acea cantitate la care prețul este egal cu costul marginal. Al doilea: intră într-o ramură când există profit, adică atunci când prețul depășește costul total mediu, și ies când au pierderi, adică atunci când prețul este sub costul total mediu.
Acum legăm aceste idei. Piețele concurențiale au două proprietăți remarcabile. Prima: ele împart producția între firmele unei ramuri astfel încât, pentru orice cantitate produsă, costul total al ramurii să fie cât mai mic. A doua: prin intrare și ieșire, ele împart producția între ramuri diferite astfel încât valoarea totală a producției să fie cât mai mare. În această lecție ne ocupăm de prima. Pe a doua o vedem în lecția următoare.
Ca să vedem cum lucrează mâna invizibilă, pornim de la o problemă care, la prima vedere, pare cu totul alta. Să presupunem că dețineți două ferme și vreți să produceți 200 de tone de porumb cu cel mai mic cost posibil. Cifrele sunt ipotetice și, ca să fie simplu, presupunem că nu există costuri fixe. Pe ferma 1, costul marginal crește repede: a zecea tonă costă 160 de lei, a douăzecea 320 de lei. Pe ferma 2 crește mult mai încet: a zecea tonă costă doar 40 de lei, a douăzecea 80 de lei.
Cum procedați? Privind cele două curbe ale costului marginal, ați putea judeca așa: ferma 2 produce orice cantitate mai ieftin decât ferma 1, deci cel mai bine este să produc toate cele 200 de tone pe ferma 2.
Vă voi arăta că raționamentul este greșit. Amintiți-vă că înălțimea curbei costului marginal deasupra unei cantități ne spune cât costă să producem exact acea unitate. Dacă toate cele 200 de tone vin de la ferma 2, ultima tonă costă 4 ori 200, adică 800 de lei. Pe ferma 1, prima tonă ar costa doar 16 lei.
Acum mutăm puțină producție. Produceți cu 25 de tone mai puțin pe ferma 2. Costul vă scade cu suprafața A, adică aria de sub curba costului marginal pentru ultimele 25 de tone. Cu cifrele noastre, A înseamnă 18.750 de lei. Ca să rămâneți la 200 de tone, produceți cele 25 de tone lipsă pe ferma 1. Acolo costul vă crește cu suprafața B, aria de sub curba fermei 1 pentru primele 25 de tone: 5.000 de lei.
Și iată punctul-cheie: A este mai mare decât B. Ați scos producție de unde costul marginal era mare și ați mutat-o acolo unde costul marginal era mic. Costurile au scăzut mai mult decât au crescut. Diferența, să-i spunem C, este o economie netă de 13.750 de lei.
Dacă duceți raționamentul până la capăt, regula devine clară. Ori de câte ori costul marginal pe o fermă este mai mare decât pe cealaltă, puteți economisi bani, adică resurse, mutând producția de unde costul marginal este mare spre unde este mic.
Prin urmare, ca să minimizați costul total, împărțiți producția între cele două ferme astfel încât costurile marginale să fie egale. În exemplul nostru: 160 de tone pe ferma 2 și 40 de tone pe ferma 1. Pe amândouă, ultima tonă costă 640 de lei. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla altfel. Dacă ultima tonă de pe ferma 2 ar costa mai mult decât cea de pe ferma 1, ați produce mai puțin pe ferma 2 și mai mult pe ferma 1. Iar dacă situația ar fi inversă, ați muta producția în sens invers. Numai când costurile marginale sunt egale nu mai aveți nimic de câștigat.
Să facem și socoteala completă. Dacă produceți totul pe ferma 2, costul total, adică întreaga arie de sub curbă până la 200 de tone, este de 80.000 de lei. După ce mutați 25 de tone, coboară la 66.250 de lei. Cu împărțirea optimă ajunge la 64.000 de lei, cel mai mic cost posibil.
Acum, o problemă mult mai grea. Ferma Anei este în Timiș, în vestul țării. Ferma lui Mihai este în Botoșani, în nord-est, la sute de kilometri distanță. Și să presupunem că nimeni nu cunoaște costurile marginale ale ambelor ferme. Problema pare aproape imposibilă. Cum să împarți producția între ele astfel încât costul total să fie minim, dacă nimeni nu are toate informațiile?
Un planificator central n-ar avea informațiile necesare ca s-o rezolve. Ar trebui să afle, de la mii de ferme, cât costă fiecare tonă în plus, an de an, parcelă cu parcelă. Fiecare fermier își cunoaște doar propriile costuri, iar pe acelea le descoperă adesea din mers. Și totuși, piața rezolvă problema.
Chiar dacă nimeni nu cunoaște costurile ambelor ferme, Ana își cunoaște costul marginal. Mihai și-l cunoaște pe al lui. Și amândoi cunosc prețul porumbului.
Cum își maximizează Ana profitul? Produce acea cantitate la care prețul este egal cu costul ei marginal. Mihai face la fel: produce până când prețul este egal cu costul lui marginal. Iar prețul porumbului este același pentru amândoi. Așa că, fără să-și vorbească, aleg cantități la care costul marginal al Anei este egal cu cel al lui Mihai. Producția se împarte de la sine astfel încât costul total să fie minim. Dacă fermele au costurile din exemplul nostru și porumbul se vinde cu 640 de lei pe tonă, Ana produce 40 de tone, iar Mihai 160. Exact împărțirea optimă.
Observați că nici Ana, nici Mihai nu urmăresc acest rezultat și poate nici nu-l înțeleg. El apare doar prin funcționarea pieței, prin mâna invizibilă. Uitați-vă ce se întâmplă când se schimbă prețul. Dacă porumbul urcă la 800 de lei pe tonă, Ana produce 50 de tone, iar Mihai 200. Dacă scade la 480 de lei, Ana produce 30, iar Mihai 120. De fiecare dată, cantitatea totală se împarte între ferme exact astfel încât costul total al ramurii să fie minim. Este un rezultat cu adevărat remarcabil. Înainte ca economia să devină o disciplină, puțini l-ar fi bănuit.
Să rezumăm prima proprietate a mâinii invizibile. Pe o piață concurențială cu oricâte firme, toate se confruntă cu același preț. Ca să-și maximizeze profitul, fiecare își ajustează producția până când prețul este egal cu propriul cost marginal. Prin urmare, prețul este egal cu costul marginal al primei firme, care este egal cu costul marginal al celei de-a doua, și tot așa, până la ultima firmă. Iar când costurile marginale sunt egale peste tot, costul total de producție al ramurii este cel mai mic posibil. În lecția următoare trecem la a doua proprietate.
Testează-ți cunoștințele: Minimizarea costului total de producție al ramurii (13 întrebări)