Prețul și cantitatea de echilibru
Din lecțiile anterioare știm că curba cererii arată cum reacționează cumpărătorii la preț, iar curba ofertei arată cum reacționează vânzătorii. Acum vedem cum se formează prețul din întâlnirea lor.
Încep cu concluzia. Prețul de echilibru este prețul la care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită. Pe graficul nostru, cu cifrele ipotetice din lecțiile trecute, curbele se întâlnesc la 20 de dolari pe baril. Cantitatea corespunzătoare, 25 de milioane de barili pe zi, este cantitatea de echilibru.
De ce îi spunem echilibru? Pentru că la orice alt preț apar forțe care împing prețul înapoi spre acest punct. Gândiți-vă la o bilă într-un castron. Oricât ați mișca-o, ea se întoarce pe fundul castronului. Prețul de echilibru este singurul preț stabil.
Ca să înțelegem mecanismul, trebuie lămurit un lucru. Cumpărătorii nu concurează cu vânzătorii. Cumpărătorii concurează între ei: obții bunul dacă oferi mai mult decât ceilalți cumpărători. La fel, vânzătorii concurează între ei, cerând prețuri mai mici.
Vedeți asta la orice licitație. La o licitație de tablouri, câștigă cumpărătorul care oferă cel mai mult. La o licitație pentru asfaltarea unui drum, contractul îl ia firma care cere cel mai puțin.
Să presupunem acum că petrolul se vinde cu 50 de dolari pe baril, mult peste echilibru. La acest preț, cantitatea oferită depășește cantitatea cerută. Avem un surplus, adică un exces de ofertă. Vânzătorii nu reușesc să vândă cât ar vrea la prețul curent. Fiecare are atunci un motiv să scadă puțin prețul, ca să le ia clienții celorlalți. Prețul coboară până când cantitatea cerută devine egală cu cantitatea oferită.
Acum invers. Prețul e sub echilibru, să zicem 10 dolari pe baril. La acest preț, cantitatea cerută depășește cantitatea oferită. Avem penurie, adică un exces de cerere. Cumpărătorii nu găsesc cât ar vrea, așa că licitează unii împotriva altora și urcă prețul. Iar vânzătorii, care își găsesc ușor clienți, au și ei motiv să ceară mai mult. Prețul urcă până la echilibru.
Oriunde ar porni prețul, stimulentele cumpărătorilor și ale vânzătorilor îl împing spre echilibru. Numai acolo prețul rămâne pe loc.
Acum să privim echilibrul mai atent. Petrolul are mulți utilizatori și multe utilizări, fiecare cu valoarea și cu alternativele ei. La orice preț, există un grup de cumpărători care prețuiesc petrolul suficient cât să-l cumpere. Când prețul se schimbă, se schimbă și grupul. De partea ofertei, la orice preț, există un grup de producători ale căror costuri de extracție sunt destul de mici ca să aibă profit.
La prețul de echilibru, cumpără cei cu valorile cele mai mari, iar cei cu valori mai mici rămân în afara pieței. Iar fiecare vânzător are costuri mai mici decât oricare dintre cei care nu vând.
Pentru că petrolul îl cumpără cei care îl prețuiesc cel mai mult și îl produc cei care îl scot cel mai ieftin, câștigul din schimb este cel mai mare posibil. Câștigul din schimb înseamnă diferența dintre valoarea pe care o creează un bun și costul lui. La cantitatea de echilibru, orice schimb care poate crea valoare chiar are loc. Asta până la ultimul baril, pentru care valoarea pentru cumpărător este exact egală cu costul vânzătorului.
Pe o piață liberă nu rămân câștiguri din schimb nefolosite și nici nu au loc schimburi risipitoare. Dacă am produce mai mult decât cantitatea de echilibru, am fora puțuri adânci și scumpe doar ca să facem încă niște rățuște de plastic. Ar fi o risipă.
Să recapitulăm. Pe o piață liberă, cumpărătorii și vânzătorii își urmăresc fiecare propriul interes. Totuși, ajung la un preț și la o cantitate care duc petrolul la cei care îl prețuiesc cel mai mult, de la producătorii cu cele mai mici costuri. Câștigurile din schimb, adică suma beneficiilor cumpărătorilor și ale vânzătorilor, sunt maxime. Este unul dintre motivele pentru care Adam Smith spunea că procesul pieței lucrează ca o mână invizibilă în folosul binelui comun.
Testează-ți cunoștințele: Prețul și cantitatea de echilibru (9 întrebări)