De ce supraviețuiesc politicile proaste
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Uitați-vă la rândul de sus al tastaturii: Q, W, E, R, T, Y. Ordinea literelor a fost aleasă pentru mașinile de scris mecanice din secolul al XIX-lea. De atunci au apărut aranjamente care, spun unii, ar fi mai rapide. Totuși, schimbarea nu s-a produs. Toată lumea a învățat deja pe tastatura veche, iar orice birou care ar schimba singur ar pierde mai mult decât ar câștiga. Economiștii încă discută dacă alternativa era chiar mai bună: unii au prezentat QWERTY ca pe exemplul clasic al acestui mecanism, alții au contestat superioritatea tastaturii concurente. Dar mecanismul este real și se vede peste tot în politicile publice.
Mecanismul se numește dependența de drum. Alegerile din trecut creează investiții, obiceiuri, instituții și așteptări. Ele fac ca drumul deja ales să fie ieftin de continuat, iar celelalte drumuri să fie scumpe. O politică publică nu începe doar ca regulă. Ea angajează oameni, creează birouri, formulare și programe informatice. Iar oamenii își organizează viața în jurul ei.
Al doilea motiv l-am întâlnit în lecția 03.05: beneficiile concentrate și costurile dispersate. Orice program își creează un public. Cei care primesc ceva de la el știu foarte bine ce au de pierdut și se organizează. Cei care plătesc sunt mulți, fiecare plătește puțin și, de cele mai multe ori, nici nu știe. Când cineva propune desființarea, pe hol nu se aud contribuabilii. Se aud beneficiarii, cu nume, fețe și povești adevărate.
Al treilea mecanism a fost descris de istoricul economic Robert Higgs: efectul de clichet. În timpul unei crize, un război, o recesiune, o pandemie, statul primește puteri și bugete noi, justificate de urgență. După criză, o parte dintre ele se retrag. Nu toate. Rămân instituții noi, obiceiuri noi și o opinie publică obișnuită cu un stat mai mare. Ca un clichet, care lasă roata să se învârtă într-un sens, dar o oprește când încearcă să se întoarcă.
Al patrulea este gândirea pe baza costurilor irecuperabile. Un proiect a înghițit deja mulți bani, iar oprirea lui ar părea o recunoaștere a risipei. Așa că se continuă. Pentru decizia de azi contează însă doar costurile și beneficiile de acum înainte. Banii cheltuiți deja sunt pierduți oricum. Pentru un politician, problema reală este alta: oprirea face eșecul vizibil și îl leagă de numele lui.
Să fim corecți. Stabilitatea are și o parte bună. Previzibilitatea legii, discutată în lecția 04.01, cere ca regulile să nu se schimbe la fiecare vot. Problema nu este că politicile rezistă. Problema este că rezistă la fel de bine politicile proaste ca și cele bune, iar uneori mai bine, pentru că și-au creat deja apărători.
Cum se încheie atunci o politică? Avem câteva instrumente. Primul l-am văzut în lecția 10.04: clauza de caducitate, pusă de la început. Al doilea este eliminarea treptată, pe un calendar anunțat din timp, ca oamenii să se poată adapta. Al treilea sunt drepturile câștigate, în engleză „grandfathering”: regula se oprește pentru cei noi, dar cei care beneficiază deja își păstrează situația. Al patrulea este compensarea, iar al cincilea este răscumpărarea. Statul plătește o dată, explicit, pentru un drept pe care îl retrage.
De ce ar plăti statul ca să oprească o politică proastă? Pentru că, adesea, câștigul ei s-a mutat deja. Să luăm un exemplu ipotetic: un oraș limitează numărul de licențe de taxi. Primii titulari câștigă, pentru că au mai puțini concurenți. Licențele încep apoi să se vândă, la un preț care include acel câștig. Cine a cumpărat licența mai târziu nu mai câștigă nimic, dar ar pierde tot dacă regula ar dispărea. Fără o formă de compensare, opoziția lui este de înțeles.
Un exemplu: Uniunea Europeană a introdus în 1984 cote de producție pentru lapte, ca să limiteze surplusurile. Au rezistat trei decenii. Ieșirea a fost anunțată cu ani înainte, iar cotele au fost mărite treptat, până la eliminarea lor, în martie 2015. Nimic spectaculos. Doar un calendar cunoscut, care a lăsat fermierii să se pregătească.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. În pachetul nostru, plafonarea chiriilor, opțiunea O1, este respinsă. Una dintre explicații ține exact de această lecție: un plafon, odată adoptat, este foarte greu de scos.
Gândiți-vă la ce se întâmplă după câțiva ani. Studenții care au deja un contract cu chirie plafonată devin un grup vizibil, organizat, care pierde ceva concret dacă plafonul dispare. Cei care pierd din cauza plafonului sunt viitorii studenți, care nu găsesc cameră pentru că proprietarii au retras-o de pe piață. Ei nu au încă o voce. Mai mult, plafonul ține chiriile sub nivelul pieței. Dacă îl ridici brusc, chiriile sar, iar saltul se vede imediat, cu fotografii și titluri în presă.
Iar dacă oferta de camere scade, decidenții sunt tentați să răspundă cu reguli noi: interdicția de a retrage locuința de pe piață, controale, sancțiuni. Fiecare regulă nouă își creează propriul aparat și propriii apărători. Intrarea durează o zi. Ieșirea poate dura un deceniu. Același risc îl are orice plată care își creează repede beneficiari. Iată de ce, în pachetul nostru, voucherul intră doar ca pilot, cu clauză de caducitate, și de ce am preferat să atacăm cauza, oferta prea mică, prin liberalizarea urbanistică.
Lecția de design: înainte să adopți o politică, scrie cum ai încheia-o. Întreabă-te cine ar pierde la încheiere, cât ar costa ieșirea și pe ce calendar s-ar face. Dacă nu vezi nicio ieșire posibilă, tratează decizia ca pe una permanentă, pentru că probabil asta va fi.
Cu această lecție închidem modulul 10. În modulul 11 aplicăm tot ce am învățat pe câteva politici reale, de la pensii până la reglementarea digitală a Uniunii Europene. Începem, în lecția 11.01, cu pensia de stat și pensia privată.
Testează-ți cunoștințele: De ce supraviețuiesc politicile proaste (7 întrebări)