Licențe și autorizații
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Imaginați-vă două orașe cu aceleași reguli despre cât de înalte pot fi clădirile. În primul, autorizația de construire vine în trei luni, iar constructorul știe dinainte ce i se va cere. În al doilea, vine în medie după un an și jumătate și nimeni nu poate spune sigur dacă va veni. Pe hârtie, regulile sunt identice. În realitate, în al doilea oraș se va construi mai puțin, mai scump și doar de către cei care își permit să aștepte.
O licență este, de fapt, o interdicție cu o ușă în ea. Activitatea e interzisă tuturor, cu excepția celor care primesc permisiunea. Statul cere licențe pentru medici, șoferi de taxi, farmacii, electricieni și, desigur, pentru clădiri. Fiecare licență ridică o barieră la intrare: un cost, un timp sau o condiție pe care un nou venit trebuie să le îndeplinească înainte să poată concura.
Să începem cu argumentul cel mai bun pentru licențe. Ca pacient, nu pot verifica dacă un chirurg știe să opereze. O greșeală poate fi ireversibilă. Aici avem o asimetrie informațională reală, despre care am vorbit în lecția 03.03, iar o licență promite un prag minim de competență, verificat de cineva care se pricepe.
Problema apare când regulile de acordare sunt scrise sau influențate chiar de cei care au deja licența. Ei au tot interesul ca ușa să fie strâmtă. Mai puțini concurenți înseamnă prețuri mai mari pentru ei, iar costul se împarte între mii de clienți care nu observă. Este logica beneficiilor concentrate și a costurilor dispersate din lecția 03.05. În Statele Unite, ponderea lucrătorilor care au nevoie de o licență ca să-și practice meseria a crescut de la aproximativ unul din douăzeci în anii 1950 la aproximativ unul din cinci astăzi. Iar licențele au ajuns și la meserii unde riscul pentru client e greu de găsit. Louisiana a fost multă vreme singurul stat american care cerea licență pentru florari.
Milton Friedman, în „Capitalism și libertate”, din 1962, propunea o scară utilă. Prima treaptă este înregistrarea: oricine poate practica, dar trebuie să se declare, ca să poată fi găsit dacă face rău. A doua este certificarea: statul sau o asociație atestă cine a trecut un examen, dar clientul poate alege și pe cineva necertificat. A treia este licențierea: fără permisiune, activitatea e interzisă. Pentru multe meserii, primele două trepte rezolvă problema de informație fără să blocheze concurența. Mai există și asigurarea obligatorie de răspundere, recenziile și garanțiile.
Acum, partea care ne interesează cel mai mult. Regulile de urbanism și autorizația de construire sunt tot o formă de licență: o licență pentru folosirea terenului. Ele au rosturi reale, cum ar fi siguranța clădirilor, accesul la drum și la utilități, protecția vecinilor. Dar au și aceleași riscuri ca orice licență, plus unul specific: costul timpului.
Să facem un calcul cu cifre ipotetice. Un proiect de o sută de apartamente costă cincizeci de milioane de lei. Ca să simplificăm, presupunem că toți acești bani sunt deja împrumutați sau blocați, iar finanțarea costă, să zicem, opt la sută pe an. Un an de așteptare în plus pentru avize adaugă patru milioane de lei, adică patruzeci de mii de lei pe fiecare apartament. Cineva îi va plăti: cumpărătorul, chiriașul sau constructorul care renunță la proiect.
Incertitudinea costă chiar mai mult decât întârzierea. Dacă nu știi dacă proiectul va fi aprobat, ceri un câștig mai mare ca să accepți riscul sau nu începi deloc. Firmele mari, cu juriști și rezerve financiare, rezistă. Constructorii mici și proprietarii care ar vrea să adauge un etaj renunță. Așa, o regulă gândită ca protecție ajunge să reducă și concurența.
Mai e un efect, mai greu de observat. Când decizia depinde de aprecierea cuiva, nu de criterii scrise, apare tentația de a „grăbi” dosarul pe căi informale. Fiecare aviz în plus este un punct în care cineva poate spune „nu” sau „încă nu”. Iar funcționarul este rareori tras la răspundere pentru o autorizație care nu s-a dat, dar poate fi sancționat pentru una dată greșit, cum am văzut în lecția 03.04. Prudența lui e rațională pentru el și scumpă pentru toți ceilalți.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. În modulul 3 am văzut că semnalul prețurilor mari este blocat parțial de reguli și de procese lente de autorizare. Acum putem spune mai precis cum. Potrivit Băncii Mondiale, în 2024, obținerea unei autorizații de construire durează în orașele românești măsurate între 53 de zile, la Oradea, și 382 de zile, la Iași. Diferența dintre orașe arată că durata ține mult de felul în care lucrează fiecare primărie. Când e nevoie și de un plan urbanistic zonal, termenul se lungește, iar rezultatul devine greu de anticipat.
Partea despre autorizare din opțiunea O4 nu cere statului să renunțe la verificări. Cere ca verificările să fie rapide și previzibile: termene publice care chiar se respectă, criterii clare scrise dinainte, aceleași pentru toți, și o urmărire online a dosarului. Legislația românească prevede deja aprobarea tacită, atunci când administrația nu răspunde la termen. În principiu, aprobarea tacită se aplică tuturor autorizațiilor, cu excepțiile din lege și cele stabilite de Guvern, așa că pentru fiecare aviz trebuie verificat dacă se aplică. Tot în O4 intră reguli clare pentru reședințele private de studenți, ca un investitor să știe dinainte ce i se cere. Rămâne întrebarea pentru modulul 9: are direcția de urbanism oameni și instrumente ca să respecte termenele?
Lecția de design: pentru orice autorizație, întreabă-te cine trebuie să aștepte, cât costă așteptarea și cine decide cine intră. Dacă o înregistrare sau o certificare rezolvă aceeași problemă, alege treapta cea mai joasă.
În lecția următoare vom vedea ce se întâmplă când statul nu doar dă permisiuni, ci produce el însuși un serviciu, îl cumpără de la alții sau dă bani oamenilor ca să și-l cumpere singuri.
Testează-ți cunoștințele: Licențe și autorizații (7 întrebări)