Harta instrumentelor
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Să luăm un exemplu ipotetic. Un parc de cartier este plin de gunoaie în fiecare luni dimineață. Primăria vrea un parc curat. Obiectivul este clar și nimeni nu se opune lui. Întrebarea grea vine abia acum: cu ce unealtă îl atingem? Pentru că primăria are la dispoziție cel puțin cinci feluri foarte diferite de a încerca.
Poate pune panouri care îi roagă pe oameni să nu arunce gunoaie. Poate da amenzi. Poate introduce o garanție pe pahare și sticle, pe care o primești înapoi când le returnezi. Poate pune mai multe coșuri și angaja o echipă de curățenie. Sau poate da zone din parc în grija unor asociații de locatari, care răspund de ele. Același obiectiv, cinci instrumente. Costuri diferite, efecte diferite, oameni diferiți care plătesc.
Instrumentele politicilor publice sunt mijloacele prin care autoritățile încearcă să schimbe comportamente sau rezultate. Lecția aceasta este o hartă a lor. În lecțiile următoare din modulul 6 vom lua fiecare instrument pe rând.
Politologul britanic Christopher Hood a propus o împărțire simplă, după resursa pe care o folosește statul. Prima este informația: statul află lucruri și le comunică. A doua este autoritatea: statul poate obliga sau interzice. A treia sunt banii: statul poate taxa și poate plăti. A patra este organizarea: statul are oameni, clădiri și echipamente cu care poate face lucrurile el însuși.
Pentru proiectare, vă propun să traducem aceste resurse în familii de instrumente. Informarea și transparența. Stimulentele, adică taxele și subvențiile. Regulile, cu forma lor mai dură, interdicțiile și licențele. Furnizarea directă, când statul produce el însuși un serviciu sau îl plătește. Și o familie pe care decidenții o uită des: definirea drepturilor de proprietate și crearea de piețe acolo unde nu există. În exemplul cu parcul, zonele date în grija asociațiilor țin de această ultimă familie.
Instrumentele se pot așeza pe o scară, după cât de mult constrâng. Jos de tot stă opțiunea zero. Urmează informarea: nu obligă pe nimeni, doar schimbă ce știu oamenii. Apoi stimulentele: poți alege în continuare, dar o alegere devine mai scumpă sau mai ieftină. Mai sus sunt regulile, care spun cum trebuie făcut ceva. În vârf stau interdicțiile și licențele: fără permisiune, nu ai voie deloc.
Întoarceți-vă la parc. Panourile sunt pe treapta informării. Garanția pe pahare este un stimulent: nimeni nu e obligat să returneze paharul, dar a-l arunca te costă ceva. Amenda pentru gunoi este o regulă cu sancțiune. Dacă primăria ar interzice cu totul mâncarea și băutura în parc, ar urca în vârful scării. Observați că, pe măsură ce urcăm, crește și numărul de oameni cinstiți afectați de o măsură gândită pentru câțiva neatenți.
Furnizarea directă și drepturile de proprietate nu încap bine pe scară, pentru că răspund la altă întrebare: cine face și cine decide. Un cămin public nu interzice nimic, dar este plătit din impozite, care sunt obligatorii. Iar drepturile de proprietate clare pot înlocui multe reguli, pentru că lasă oamenii să negocieze, cum am văzut în lecția 03.07.
De ce contează scara? Pentru că orice treaptă în plus are un cost: mai multă libertate restrânsă, mai mult aparat de control, mai multe ocazii de ocolire. Testul de proporționalitate din lecția 04.02 cere exact asta: dintre mijloacele care ating scopul, îl alegi pe cel mai puțin restrictiv. Regula practică este să începi de jos și să urci doar dacă treapta de jos nu rezolvă problema.
Aici apare și un eșec al statului, pe care trebuie să-l numim cinstit. Decidenții nu aleg instrumentele doar după eficiență. O clădire nouă se inaugurează și apare în presă. O regulă abrogată nu se inaugurează niciodată. Instituțiile tind să folosească instrumentul pe care îl știu deja: o direcție de control propune controale, o agenție de investiții propune investiții. Am discutat aceste stimulente în lecția 03.04. Harta instrumentelor vă ajută să le corectați, pentru că vă obligă să vedeți toate opțiunile, nu doar pe cea obișnuită.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Avem cele șase opțiuni din modulul 5. Acum le punem pe hartă.
Opțiunea zero nu adaugă niciun instrument nou. Plafonarea chiriilor este o regulă de preț, deci autoritate, sus pe scară: îi spune proprietarului cât are voie să ceară. Voucherul de chirie este o subvenție la cerere, adică bani, la mijlocul scării. Căminele publice noi sunt furnizare directă, plătită din buget. Transportul combină furnizarea, prin linii și vehicule, cu reglementarea, prin trasee și tarife.
Opțiunea O4 este cea mai interesantă. Ea nu urcă pe scară, ci coboară: scoate reguli sau le face mai simple și lărgește drepturile de construire ale proprietarilor de teren. Este tot un instrument de politică publică, chiar dacă nu adaugă nimic. Și atacă direct cauza găsită în modulul 2: oferta care se adaptează greu. Căminele adaugă și ele locuri, dar doar câte poate construi statul. O4 deblochează construcția tuturor celorlalți. Observați și ce lipsește din tabel: niciun instrument de informare. În lecția următoare vom vedea dacă unul dintre ele își are locul aici.
Lecția de design: înainte să alegi instrumentul, pune pe masă toate familiile, nu doar pe cea cu care ești obișnuit. Apoi pornește de pe treapta cea mai de jos care poate rezolva cauza problemei. Dacă urci, spune clar de ce treapta de dedesubt nu ajunge.
În lecția următoare începem cu treapta cea mai de jos: informarea. Vom vedea când este suficientă și când rămâne doar o etichetă pe care n-o citește nimeni.
Testează-ți cunoștințele: Harta instrumentelor (6 întrebări)