Fiecare leu vine de undeva
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Ați văzut de multe ori plăcuța: „Proiect finanțat din fonduri publice” sau „din bani guvernamentali”. Formula sună ca și cum banii ar fi apărut de nicăieri. Dar statul nu are bani proprii în sensul în care îi are o firmă care vinde ceva. Fiecare leu pe care îl cheltuie a fost luat de la cineva, azi sau mâine. Lecția de azi este despre acest „de la cineva”.
Banii publici vin din trei surse. Prima și cea mai vizibilă sunt impozitele și taxele: pe salarii, pe profit, pe consum, pe proprietate. A doua este datoria. Când statul se împrumută, nu scapă de plată, ci o mută în viitor, cu dobândă. Datoria de azi înseamnă impozite mai mari sau cheltuieli mai mici mâine, plătite adesea de cei care azi sunt prea tineri ca să voteze.
A treia sursă este inflația. Dacă statul cheltuie mai mult decât strânge, iar politica monetară acomodează, prețurile cresc, iar puterea de cumpărare a economiilor și a veniturilor fixe scade. Nimeni nu votează această taxă și nimeni nu primește o chitanță pentru ea. De aceea, tratatele europene interzic Băncii Centrale Europene și băncilor centrale naționale, inclusiv Băncii Naționale a României, să finanțeze direct statele. Despre inflație vorbim pe larg în lecția 11.04.
De aici vine constrângerea bugetară. Orice cheltuială nouă înseamnă una din trei: impozite mai mari, datorie mai mare sau altă cheltuială tăiată. Nu există a patra variantă. Când cineva spune „găsim noi bani”, întrebarea corectă este: de unde, exact?
Aici revine ideea din lecția 01.04. Costul real al unei cheltuieli publice este costul de oportunitate: ce ar fi făcut oamenii cu banii dacă îi păstrau sau ce alt program ar fi putut primi aceiași bani. Un leu pentru o sală de sport este un leu care nu merge la o școală, la un drum sau în buzunarul unei familii. Asta nu înseamnă că sala de sport e o idee proastă. Înseamnă că trebuie să fie mai bună decât alternativa, nu doar mai bună decât nimic.
Dar impozitele au și un cost mai subtil. Să luăm un exemplu cu cifre ipotetice. Un client ar plăti cel mult 110 lei pentru o tunsoare. Frizerul ar accepta orice preț de cel puțin 90 de lei. Se înțeleg la 100 de lei și amândoi câștigă câte zece lei față de ce erau dispuși să dea sau să primească. Acum statul pune o taxă de 25 de lei pe tunsoare. Frizerul ar trebui să ceară cel puțin 115 lei, iar clientul nu dă mai mult de 110. Tranzacția nu mai are loc.
Statul nu încasează nimic de la această pereche. Dar cei 20 de lei de câștig au dispărut, pentru că schimbul nu mai are loc. Aceasta este pierderea netă de bunăstare a impozitării: o pierdere care nu ajunge la nimeni, nici măcar la buget. Impozitele schimbă comportamente: oamenii muncesc, investesc sau cumpără mai puțin, ori trec la negru.
Din acest motiv, economiștii vorbesc despre costul marginal al fondurilor publice. Un leu în plus adus la buget costă societatea mai mult de un leu. Costă leul însuși, plus pierderea netă de bunăstare, plus costul colectării și timpul pierdut cu formularele. Estimările diferă mult, în funcție de țară și de impozit. Să presupunem, ipotetic, că fiecare leu strâns costă societatea un leu și douăzeci de bani. Atunci un proiect public trebuie să aducă beneficii de cel puțin un leu și douăzeci de bani pentru fiecare leu cheltuit, nu doar de un leu.
Să fim corecți: și piața poate cheltui prost, iar unele cheltuieli publice aduc beneficii mult peste cost. Ideea nu este că orice cheltuială publică e rea. Ideea este că ștacheta trebuie pusă la înălțimea corectă.
Mai e o problemă, cea din lecția 03.05. Cine cere cheltuieli? Grupurile care beneficiază direct: sunt puțini, organizați, prezenți la fiecare dezbatere. Cine plătește? Toți contribuabilii, fiecare puțin, rareori prezenți. De aceea presiunea pentru cheltuieli noi este aproape întotdeauna mai mare decât presiunea pentru economii. Un analist bun aduce în cameră și vocea celor care plătesc.
Să ne întoarcem la chiriile studenților. Să facem un calcul, cu cifre complet ipotetice, doar ca să vedem logica. Să presupunem că un cămin nou cu 400 de locuri costă 40 de milioane de lei. Asta înseamnă o sută de mii de lei pe loc, înainte de întreținere și personal.
Aceiași 40 de milioane de lei ar putea finanța altceva. De exemplu, un voucher de 500 de lei pe lună, timp de zece luni pe an, costă cinci mii de lei pe student pe an. Cu 40 de milioane am putea acoperi opt mii de ani-student de sprijin, de pildă două mii de studenți, fiecare timp de patru ani. Sau am putea să nu cheltuim banii deloc și să lăsăm impozitele mai mici. Și, dacă păstrăm ipoteza noastră de un leu și douăzeci de bani pentru fiecare leu strâns, cele 40 de milioane costă societatea, de fapt, 48 de milioane.
Comparația este, intenționat, incompletă. Căminul durează zeci de ani, voucherul se consumă pe loc, iar o parte din voucher poate ajunge la proprietari prin chirii mai mari, cum am văzut în lecția 01.04. Vom face comparația corect, cu actualizare, în lecțiile 07.03 și 07.08. Dar întrebarea rămâne: este căminul cel mai bun mod de a folosi acești bani? Iar liberalizarea urbanistică, O4, are un avantaj greu de ignorat: costă bugetul foarte puțin.
Lecția de design: pentru fiecare leu pe care îl propui, scrie de unde vine și la ce alternativă se renunță. Un proiect public nu trebuie doar să aducă beneficii; trebuie să aducă mai mult decât cel mai bun alt mod de a folosi aceiași bani, inclusiv lăsarea lor la oameni.
Cu aceasta am încheiat modulul despre limite și principii. În modulul 5 trecem la construcție: începem cu un obiectiv pe care îl putem verifica.
Testează-ți cunoștințele: Fiecare leu vine de undeva (7 întrebări)