Cine decide ce: local, național, european
Videoclipul nu pornește? Urmărește-l direct pe YouTube.
Să începem cu un mic test. Iată trei decizii. Unu: cota de TVA la alimente. Doi: taxele vamale pentru produsele aduse din afara Uniunii Europene. Trei: un parc nou într-un cartier. Cine ia fiecare dintre aceste decizii? Gândiți-vă câteva secunde înainte să mergem mai departe.
Parcul ține de primărie și de consiliul local. Cotele de TVA se stabilesc la nivel național, prin Codul fiscal, în limitele fixate de reguli europene. Taxele vamale nu le stabilește nici măcar Guvernul României: ele țin de Uniunea Europeană. Dacă vreți să schimbați ceva, prima întrebare nu este „ce să cer?”, ci „cui să cer?”. Primul pas în orice politică publică este, deci, să aflați cine are dreptul să decidă.
Să urcăm pe rând etajele. La nivel local avem primarul, consiliul local și consiliul județean. Primarul conduce administrația și execută bugetul local. Consiliul local adoptă hotărâri, adică HCL-uri: aprobă bugetul local, documentațiile de urbanism, regulamentele pentru serviciile publice. Prefectul, reprezentantul Guvernului în teritoriu, poate contesta în instanță hotărârile pe care le consideră nelegale. Consiliul județean se ocupă de ceea ce depășește un singur oraș: drumurile județene, unele spitale, proiectele comune ale localităților din județ.
Ce intră, concret, aici? Urbanismul: planul urbanistic general, planurile zonale și autorizațiile de construire. Transportul public local. Impozitele și taxele locale, de pildă impozitul pe clădiri și pe teren, ale căror niveluri se aleg între limitele stabilite de Codul fiscal. Și serviciile de zi cu zi: iluminatul, salubrizarea, parcurile, apa.
La nivel național, Parlamentul adoptă legile. Guvernul adoptă hotărâri de Guvern, care pun legile în aplicare, și, în anumite condiții, ordonanțe, adică acte cu putere de lege. Ministerele emit ordine și coordonează agenții care aplică regulile pe domenii. Există și autorități independente, care nu primesc instrucțiuni de la Guvern. Banca Națională a României conduce politica monetară. ANRE reglementează piețele de energie. Consiliul Concurenței veghează asupra concurenței. Despre diferențele dintre lege, hotărâre de Guvern și ordonanță vorbim pe larg în lecția 08.02.
La nivel european, regulile vin în două forme principale. Un regulament se aplică direct în toate statele membre, fără să fie preluat într-o lege națională. O directivă fixează un rezultat obligatoriu, iar fiecare stat îl transpune în propria legislație, cu un termen. Uniunea are și domenii în care decide singură, numite competențe exclusive. Politica comercială și uniunea vamală sunt astfel de domenii, de aceea România nu își poate stabili singură taxele vamale. În alte domenii, ca piața internă, mediul sau transportul, competența este partajată: statele pot legifera doar cât Uniunea nu a reglementat deja. Detaliile juridice le lăsăm pentru lecția 04.04.
Mai sunt două tipuri de actori care nu se văd pe organigrama clasică. Primul sunt instanțele, mai ales Curtea Constituțională. Ea poate fi sesizată înainte ca o lege să fie promulgată, dar și după ce a intrat în vigoare, când cineva ridică în fața unui judecător o excepție de neconstituționalitate. Dacă dispozițiile sunt declarate neconstituționale, ele își încetează efectele, dacă nu sunt puse de acord cu Constituția într-un termen scurt. O politică bine intenționată, dar prost construită juridic, poate cădea aici, uneori după ani în care oamenii s-au adaptat deja la ea. Al doilea sunt instituțiile autonome. Constituția garantează autonomia universitară, așa că o universitate decide singură multe lucruri pe care un ministru sau un primar nu le poate impune.
De aici rezultă o regulă practică. Înainte să propuneți ceva, puneți două întrebări. Cine are competența legală să decidă? Și cine are banii? Răspunsurile nu coincid mereu. O primărie poate avea dreptul să construiască, dar nu și bugetul, care depinde de transferuri de la nivel național. Un minister poate avea bugetul, dar nu și terenul, care e al orașului sau al universității.
Când competența și banii sunt în locuri diferite, apare o tentație cunoscută. Fiecare nivel promite, celălalt plătește, iar când rezultatul întârzie, fiecare dă vina pe celălalt. Alegătorii nu mai știu pe cine să tragă la răspundere, iar decidenții știu asta. De aceea, o propunere bună spune limpede cine face ce și cine răspunde pentru rezultat.
Să ne întoarcem la chiriile studenților, cazul pe care îl vom construi în tot cursul și pe care îl prezint pe larg în lecția 01.06. Chiar înainte să știm care e soluția, putem vedea că problema atinge toate etajele.
Cât se poate construi lângă un campus și cât de repede se primește autorizația se decide local, la fel ca transportul spre cartierele mai ieftine. Bursele, finanțarea căminelor și impozitul pe veniturile din chirii se decid național. Fondurile europene pentru cămine, regulile privind ajutorul de stat și interdicția de a-i discrimina pe studenții din alte state ale Uniunii vin de la nivel european. Iar locurile din cămine le alocă universitățile. Un consilier local care vrea „o soluție” trebuie să știe de la început ce poate face el și pentru ce trebuie să convingă pe altcineva. Despre cum se împart, în teorie, sarcinile între niveluri vorbim în lecția 04.03.
Lecția de design: înainte să propui o măsură, află cine are competența și cine are banii. Dacă nu sunt aceiași, scrie explicit cine face ce și cine răspunde pentru rezultat. O propunere adresată cui nu poate decide este doar o scrisoare.
În lecția următoare vedem drumul pe care îl parcurge o politică publică, de la problemă până la evaluare, și de ce acest drum este rareori drept.