Funcționează modelul echilibrului?
Am construit pas cu pas modelul cererii și ofertei și am văzut cum se ajunge la echilibru. Acum putem pune întrebarea care contează cu adevărat: modelul funcționează? Descrie el ce se întâmplă pe piețele reale?
Unele dintre cele mai convingătoare dovezi vin de la Vernon Smith, unul dintre fondatorii economiei experimentale. În 1956, el a început să organizeze piețe în sala de curs, cu studenții săi. Interesant este că Smith se aștepta ca experimentele lui să infirme modelul. A fost surprins să vadă că, de fiecare dată, modelul anticipa foarte bine ce se întâmpla. Pentru această muncă, Smith a primit în 2002 Premiul Nobel pentru economie.
Primele experimente erau foarte simple. O parte dintre studenți primeau rolul de cumpărători. Fiecare primea un cartonaș pe care era scrisă valoarea bunului pentru el, adică suma maximă pe care ar fi plătit-o. Ceilalți erau vânzători. Cartonașul lor arăta costul, adică prețul minim cu care ar fi acceptat să vândă.
Observați ceva important. Valorile de pe cartonașele cumpărătorilor formează o curbă a cererii. Dacă prețul ar fi 3,50 dolari, un singur cumpărător ar vrea să cumpere. Dacă prețul coboară puțin sub 3 dolari, cantitatea cerută crește la două unități, și tot așa. În același fel, costurile de pe cartonașele vânzătorilor formează o curbă a ofertei.
Pentru că Smith știa exact ce valori și ce costuri împărțise, putea desena curbele cererii și ofertei. Prin urmare, putea calcula dinainte prețul și cantitatea de echilibru prezise de model.
Apoi îi lăsa pe studenți să facă schimburi într-o licitație dublă cu strigare. Vânzătorii strigau prețul cu care vindeau, cumpărătorii strigau prețul pe care îl ofereau. Când doi participanți cădeau de acord, prețul tranzacției era anunțat tuturor.
Să luăm o tranzacție. Un vânzător cu un cost de 75 de cenți și un cumpărător cu o valoare de 2,25 dolari se înțeleg la un preț de 1 dolar. Vânzătorul câștigă prețul minus costul, adică 25 de cenți. Cumpărătorul câștigă valoarea minus prețul, adică 1,25 dolari.
Aici apare încă un element-cheie: Smith le plătea participanților profiturile în bani adevărați. Piața lui experimentală era deci o piață reală, cu o curbă a cererii reală, o curbă a ofertei reală și cu oameni care aveau un stimulent real să câștige cât mai mult din schimb.
Ce s-a întâmplat? Iată rezultatele unuia dintre experimentele lui. Modelul prezicea un preț de echilibru de 2 dolari și o cantitate de 5 sau 6 unități. În realitate, prețul a ajuns foarte repede la 2 dolari sau foarte aproape de această valoare. Cantitatea tranzacționată s-a stabilizat tot la 5 sau 6 unități.
Mai mult, exact cum prezice modelul, au cumpărat cei cu cele mai mari valori și au vândut cei cu cele mai mici costuri. Aproape toate câștigurile posibile din schimb au fost realizate. Piața a ajuns aproape de eficiența maximă, fără ca cineva să le spună participanților ce să facă.
Există și un al doilea mod de a testa modelul: verificăm ce prezice el atunci când se deplasează curbele. Aici stă de fapt puterea lui. Orice schimbare a condițiilor de pe o piață poate fi tradusă într-o deplasare a cererii sau a ofertei. Iar deplasarea ne dă o predicție. Nu încercați să memorați rezultatul fiecărei deplasări posibile. Înțelegeți logica, iar cu câteva curbe veți putea reface oricând raționamentul.
Primul exemplu: piața laptopurilor. Tehnologia a făcut cipurile de computer tot mai ieftine, de la an la an. Cipuri mai ieftine înseamnă costuri mai mici pentru producătorii de laptopuri, iar costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare. Curba ofertei se mută în jos și la dreapta. Modelul prezice că prețul laptopurilor scade, iar cantitatea vândută crește. În linii mari, exact asta s-a întâmplat în ultimele decenii.
Al doilea exemplu: lopețile de zăpadă. Meteorologii anunță un viscol puternic pentru weekend. Ce se întâmplă cu cererea de lopeți? Crește, iar curba cererii se mută în sus și la dreapta. Modelul prezice un preț mai mare și o cantitate vândută mai mare. Oricine a încercat să cumpere o lopată cu o zi înainte de viscol știe că predicția este bună.
Modelul simplu al cererii și ofertei ne ajută să înțelegem și evenimente mari din istoria lumii. Iată prețul petrolului din 1960 încoace. În 1973, țările arabe din OPEC și-au arătat pentru prima dată puterea: au redus producția și au impus un embargo petrolier. Prețul a explodat. Creșterea a fost atât de mare pentru că, pe termen scurt, petrolul are puțini înlocuitori buni. Despre asta vom vorbi pe larg în unitatea despre elasticitate.
Revoluția iraniană și războiul dintre Iran și Irak au fost și ele șocuri negative de ofertă, care au împins prețul în sus. Dar prețul mare a avut și un efect mai lent: a încurajat căutarea de noi zăcăminte. Pe măsură ce s-au pus în exploatare surse noi, în Marea Nordului și în Mexic, prețul petrolului a început să scadă.
Un alt episod important vine în anii 2000. Economiile Chinei și Indiei au crescut rapid, iar milioane de oameni și-au putut cumpăra pentru prima dată o mașină. Cererea de petrol a crescut, iar odată cu ea și prețul.
Apoi, în 2008 și 2009, prețul se prăbușește. De ce? A fost un șoc de cerere: criza financiară și recesiunea care a urmat au lovit puternic Statele Unite și Europa și au redus cererea de petrol, până când economiile au început să-și revină.
Ați văzut, așadar, că modelul cererii și ofertei trece testul atât în laborator, cât și în istoria reală. Este simplu, dar ne oferă un cadru foarte util pentru a înțelege lumea în care trăim.
Testează-ți cunoștințele: Funcționează modelul echilibrului? (10 întrebări)